Sunt un orb

Inceputul calatoriei.

"Ai sa afli"
"Spune-mi"
"Nu"
"Du-te dracului"
"Nu am terminat ce aveam de spus"
"Oh!"
"Cunoasterea va veni"
"Si ma va condamna?"
"Asta depinde de tine."

stăteam învinsă în patul lui şi îi fumam ţigările.
cum se învartea fumul în camera lui... felul în care apăreau culorile din nimic şi te schimbau. El deschise uşa şi rămăsese mirat în prag. Îi trecu prin faţa ochilor o ploaie torenţială de noiembrie, ei doi sărutandu-se pentru prima oară, senzaţia pielii ei înfiorate de răcoare.

Nu-mi vine în minte nici măcar un motiv pentru care-mi doresc să mă văd acolo cu el... Dar pot să mă gandesc la 1000 pentru care aş renunţa la tot. Nu-mi pasă dacă n-o să fie bine. E bine şi aşa.
cu bine, stradă singuratică...

Ea îi spusese că avea cea mai frumoasă voce pe care o auzise vreodată, că îi amintea de whisky şi de miros de lemn ars.

vreau să îţi intru în sange, pricepi?

ne amintim mereu ce este mai rau. ne gasim linistea in ura si ne pierdem tot respectul fata de propria persoana in urma atator decizii prost luate. In seara asta nu pot sa dorm oricum, degeaba am cafea. Nu ma gandesc la nimic si in acelasi timp in mintea mea se deruleaza un film impanzit de clipe alese cu persoane placute, sfarsituri scurte si pline de lacrimi, interioare, poze, tigari, ploi, beri, nori, soare.  Nu pot spune ca de data asta a fost altfel. anticipasem cumva finalul asta banal. devin din ce in ce mai putin miscata in relatia cu oamenii si as vrea sa pot plange. inapoi. inapoi...inapoi. cand aveam totul?  imi pare rau ca s-a intamplat asta, dar iubesc singuratatea mai mult decat orice. viata mea e un intreg du-te - vino, sunt pretutindeni unde apare depresia, sclava prozacului, niciodata-femeia cu  atat de putine sanse...si totusi atat, atat de multe vise.

si nu uita...
La revedere ...

unde toate nopţile

am uitat cum arăţi şi îmi pare rău. astăzi m-am chinuit mult să-mi amintesc - nu fac asta prea des. nu-mi doresc să mi se îndeplineasca visele ce le am în nopţile astea scurte şi vreau, vreau tare mult să plouă.
am trecut strada şi nu am mai privit în urmă.

îmi doresc să-mi amintesc . şi totuşi, e o seară mult prea liniştită pentru cafea şi alte alea. nu am nevoie de tine să-mi ţii de cald. am un pachet de Marlboro reds.

celule şi pigment. Lumina diurnă-mi displace. Culorile sunt reci azi.
Roşu aprins şi mă pierd. Amurgul, lumina crepusculară, nocturna - aşa da.
prezint un mare interes pentru Dezintegrare, Aici e locul unde eu nu m-am simţit acasă. Celulele rîd odată cu mine. În centrul meu se-ajunge greu. chakra inimii cică s-a stins..
reprezintă un punct greu vizibil.
Eşti orb dacă nu vezi. eu zic că suntem Noi, pete roşii şi galbene. Dacă nu vezi, nu vrei să crezi.

ne aflăm în locul unde arterele se-ntîlnesc cu nervii optici.
cea mai importantă femeie din lume, purtînd şalul negru în dimineaţa în care şi-a jucat perfect rolul. Cristalinul e nesigur, nu te poţi privi în oglindă, căci ai chipul întunecat şi rece. O mie de bucăţi.
la o distanţă de 17 mm în spatele unui făt.
imagini . Altă pereche de ochi.
celulele dansează. Descompunerea unei amintiri.
în urma unor reacţii, ia naştere nevrozitatea, un duşman vechi, trecut prin faţa lumii mele.
consumă-te.
aleargă.
nu Vreau.

anumite locuri de pe pămînt sunt menite să-ţi aducă fericire.

Mihai si cele trei litere

Mi-a fost frica de demoni straini si de usi inchise. Am deschis usile si am lasat demonii sa intre.
Imi lipsesti.  
In acest moment si eu gandesc la fel. 
Nu am mai primit niciun mesaj de la tine.
N-ar fi imposibil.  Dar cand posibil?

ma bucur sa te ...citesc.

Cine esti, ochi mari si negri?

Dacă ştii

Dacă trecutul îţi trezeşte o tristeţe oarecare...

Isi alege pasii in fiecare dimineata si isi cauta drumul cand deschide ochii si realizeaza ca nu ii lipseste nimic din viata. Calca grabit sa nu isi uite gandurile si priveste mereu in spate nedumerit, sa nu isi piarda acel ceva.

Ocoleste frunzele si respira aerul rece, ratacind prin zgomotul citadin.

Isi va aminti mereu acele zile pentru ca erau unice. Avea la dispozitie timp pentru a isi face ordine in ganduri.

Era atat de singur si de nelinistit. Avea nevoie sa se regaseasca in prezent/Avea nevoie de aer, sufocat fiind de vechile nevoi.

Ingandurat si rece, pasea fricos pe timidele alei recent schimbate de urmele pasilor sai tari.

(VU- murder mistery)

fericire e-n sticla de vin

Sincer, privirea ta mă omoară-

sincer, vreau să-ţi omor privirea.

Mi-amintesc când îţi spuneam că va veni momentul când tot ce voi face va fi să mă uit pe geam, să urmăresc cum ploaia cade şi să simt cum trec orele. Ţi-am zis, filmul nostru de-abia începe. 

Ştii cafeneaua aia din care ţi-am scris prima oară şi în care ne-am cunoscut? 

Îţi scriu din alta.

Te amestecam cu zahăr în unele nopţi. Erai aici. Era o cafea rece.

Ar fi cazul să-ţi spun despre cafeaua mea.

tu erai cafeaua mea.

Te pierzi în scrisul meu dezordonat şi beţiv

Te caut în fiecare secundă.

Eu ştiu că o să mori liniştit. 

Azi e cea mai frumoasă zi.

Tu mori, eu renasc.

Eu  mor.

ce zi e azi?

E joi.

Nu.

Ce zi e azi?

E ziua-n care am ştiut unde să-mi deschid ochii.

spune-mi doar unde şi cum

Mi-am aşezat duhul pe o bancă. Tipa cu părul albastru îmi făcea cu ochiul şi restul oamenilor erau îmbrăcaţi în gri. Nu aveau nimic ieşit din comun şi i-am numit "oamenii decoloraţi şi pătaţi discret cu clor". Ei nu ştiau despre ce vorbesc. Tu ştiai. Cine erau ei? Habar nu aveam. Ce ştiau ei? Nu aveam idee. Cred că dânşii nu ştiau nimic. Eu râdeam şi ei tot nu ştiau nimic. Stăteam acolo, îngândurată. Nu simţeam nimic, doar trecutul cum mă ameninţa. Mi-era dor de oameni noi, zâmbete necunoscute, de feţe străine şi beri pline. Tu nu erai acolo, ca de fiecare dată. Te-ai obişnuit să-ţi scriu numele în pagini nerostite, în care tot ce puteam face era să te amintesc în gând. 

Şi-atunci tipa cu părul albastru mi-a zis: "nu o să doară. Cheamă-l. El te vrea, te place, te cheamă, te crede. Crede-l. "

Nu simţeam trecutul, mă chema, îl vedeam, dar nu mă ţinea în viaţă. Dacă a făcut-o vreodată, acum se pierdea în amintiri, în tutun, în vocea ei şi-n şuviţele albastre. Cine plângea acum? Cine-şi lăsa demonii să meargă fără stare pe aleile pierdute, fără ştire, fără crime, fără lanţuri?

 Care-s lanţurile tale? Cum arată ale mele?  Mi le închipuiam când stăteam singură cu noaptea în sufragerie .

Doi ochi noi

salut, trecătorule.

Sunt tot eu, îţi scriu din cafenea. Aici îmi petrec eu nopţile şi uneori şi zilele, chiar dacă sunt nespus de frumoase. Uneori nu e de ajuns să fie soare.

mă crezi că iubesc mai mult ploaia? din cauza ta se întâmplă asta.

te întrebi ce fac... stau şi privesc în gol. în minte se derulează pe rapid filmul nostru. îi pun pauză din când în când. 

ştii când?

în momentele când te culcai lângă mine şi erai foarte obosit,

în zilele în care îmi aşezam capul pe umărul tău şi mă simţeam protejată

şi în nopţile lungi cu tine şi multe cafele

da, cafea... şi tu

era bine. 

Am cu tine trei...sau parcă patru poze, dar nu îmi pasă. 

Te aştept aici, sunt singură. 

doar eu şi cafeaua...

n-o să îţi spun niciodată

şi n-ai să ştii vreodată

ca dacă iubesc ceva... 

iubesc cafeaua asta rece şi amară. şi pe tine. şi pe tine

te iubesc.

3282

Ignoranţa mă face vesel,
banii mă fac leneş, când nu-i aveam, căutam pretexte.
Iar o să-ţi dau prea mult şi iar n-o sa-nţelegi,
tre’ să sintetizez gândindu-mă la creierul tău bleg.
Hei, tu, mai ştii când am tras vreo 2 ceasuri?
Da, şi pe mine mă durea, dar heroina-ţi face asta.
Degeaba vrei s-ajungi erou, nu există,
sunt doar reprimări şi dorinţe de recunoştinţă.

Şi atât vreau să-ţi spun:
esti gelos pe ce au alţii, dar nu vezi ce ai tu,
nu, nu vezi ce ai tu.

 Hybris

453

 Un lucru e clar, dimineţile trebuie interzise.

 Mi-a zis întâlneşte-mă la cafea, ca şi cum nu s-ar fi înâmplat nimic între noi. Timp de câteva minute, am şovăit amândoi. Eu am încercat de mai multe ori să-mi aprind ţigara, dar am renunţat de fiecare dată...Niciunul n-a căutat privirea celuilalt, nici unul n-a rostit o vorbă. Dacă ne-ar fi văzut cineva, aşa cum stăteam amândoi, i s-ar fi părut că ne studiam reciproc prin trupurile noastre încremenite, care se pândeau unul pe altul. Poate n-ar fi greşit, fiindcă noi înşine ne comportam în concordanţă cu aceste trupuri, iar atunci când unul se mişca, aproape concomitent făcea acelaşi lucru şi celălalt, cu ezitările respective.Ar fi fost uşor să renunţ pur şi simplu la ideile mele fixe şi să-l cuprind în braţe. Având în vedere că totul era în ceaţă şi nu-mi aminteam tot ce se întâmplase cu o seară în urmă, mă mulţumisem să mă adresez lui, desigur, doar în gândul meu *Pe întuneric ai impresia că e mai moral?*
În câteva secunde am realizat că şi el gândea la fel, dar nu îi păsa ce cred eu, trebuia să se exprime. Şi-a aprins ţigara şi s-a aşezat pe scaun, în faţa mea. Devenise rău, simţea dorinţa să mă vadă supusă, aştepta gestul meu. Mi-a spus : ne prefacem că ne este ruşine, suntem făţarnici, închipuindu-ne că întunericul ne poate ascunde făţărnicia. Mie unuia mi se pare incomparabil mai moral să-ţi deschizi inima în faţa tuturor. Schimbarea lui bruscă m-a surprins într-atât, încât am uitat ceea ce gândisem mai înainte de a intra în cafenea.
Ce i-aş fi putut spune? Era unul din momentele alea în care te simţi neputincios în faţa sorţii şi ştii că nu poţi face nimic să schimbi ce va urma. Tot ce mă gândisem să-i spun în clipele alea, devenise inutil. Nu ştiam de ce , dar ne încurcasem amândoi în propriile lanţuri. Deschideam gura şi o închideam la loc.  Cred că şi dacă aş fi reuşit să spun ceva, ar fi fost, ca de obicei, ceva lipsit de sens. Mă simţeam prea penibil, întindeam mâinile şi le lăsam la loc, în jos, pe lângă trup, chinuindu-mă să-mi explic, atât mie cât şi lui  cum îmi inchipuisem eu lanţurile noastre, deci şi ale mele,unde încă nu lăsasem ceea ce ar fi trebuit să lăsăm. Nu am decis eu să las totul aşa şi nu cred că el şi-a dorit să fie aşa. A fost totul de moment, a zis că vrea să plece şi l-am condus până la gara de S. Ne-am plimbat o jumătate de oră până să vină trenu', m-a sărutat uşor şi-a plecat la 300 km depărtare. Uite aşa, ca şi cum ai pocni din degete, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum totul a rămas în seara aia ascuns undeva în ceaţă.
              

•  pentru hotelu' ăla în care m-am pierdut ori de câte ori l-am visat. atât de genial.

vânătăi în locuri ascunse

Doar răul se lipeşte de tine şi te-afunzi în pernele pătate
de un roşu-aprins şi conştiinţa moartă.

Vezi câte zile am pierdut în cafeneaua aia? Se pare că cineva e de partea mea. Timpul a reuşit să salveze câteva din momentele în care ne pierdeam cu adevărat. Îmi pare bine că încă te mai am cu mine şi jur că urăsc să spun asta, dar pe zi ce trece ne vom privi cu alţi ochi. Pentru mine nu va fi uşor, ca de obicei. Nopţi şi zile vor rămâne mult timp întipărite pe retină şi va fi nevoie de mult mai mult timp pentru a te mulţumi doar cu o singură trecere prin gândul meu. Şi dacă stau bine să mă gândesc nici timpul n-ar putea spulbera amintirea ţigărilor fumate pe jumate din gară, a filmelor româneşti prost regizate şi cu sonoru' decalat sau a statului de vorbă la cafelele reci băute-n grabă... Tu o să îmi zici că e alegerea noastră ce facem mai departe şi când o să vrem să mergem pe partea cealaltă a străzii pentru a evita  acea privire-n ochi. Dar va fi mereu un dar. Un dar şi pentru zilele în care-aveai un gust amar în gură, un dar şi pentru serile-n care-ţi simţeai prin vene otrava din trecut.

radiographie

Vama veche Cu tine

îmi place să încep cu „aşa a fost odată"

când el o trase în interior, ea se lăsă dusă
şi raţiunea îi reveni gradat în cap.

puţin câte puţin, ea se simţea din ce în ce mai bine lângă el. nu câştiga încredere în sine sau siguranţă alături de el.deşi era mereu atât de seducător în ochii ei, ea îl considera în prezent realmente ca un prieten.când el o atingea,ceea ce se producea foarte rar, într-o ocazie specială, ea îşi controla fără greutate emoţiile. în fiecare seară aveau discuţii plăcute.
dacă mica voce malefică se deştepta din când în când pentru a-i şopti că dorinţele ei nu erau satisfăcute din plin, ea o făcea să tacă repede, spunându-şi că situaţia era ideală. Fără pasiuni, fără probleme... Credea că o să fie simplu. pierdea mult timp in jurul şi în casa lui, ceea ce i-a apropiat şi mai mult.
soarele începuse să apună... deodată ea văzu că soarele apusese în spatele casei, băgând veranda într-o obscuritate binefăcătoare. apoi îşi perie părul, îşi puse puţin roşu pe buze şi-şi contemplă imaginea. atunci remarcă cu groază că nu purta decât furoul de mătase de culoarea pielii sub îmbrăcăminte. ceaţa în care se pierdea era atât de deasă dimineaţa, încât ea nu se gândise că-şi va scoate jacheta toată ziua... Jacheta ei care acum împodobea un scaun... şi decorul. Şi-a revenit cu gândul că poate el nu va remarca că ea părea goală. desigur că el observase cât poftea tot ceea ce ea oferea atât de amabil privirii lui. şi asta nu părea să-l fi tulburat mai mult decât de obicei, îşi spuse ea cu puţin regret.
-Este timpul să plec.
-Nu vrei cafea, sau un alcool?
-Nu, mulţumesc.
El se ridică la rândul lui şi se îndreptă spre ea, dominând-o cu statura lui înaltă. Era noapte neagră. Un val de tristeţe o cuprinsese, era gata să plângă. Eroic, se întoarse spre el şi îi surâse. El o privea cu interes, cu o privire gânditoare şi profund indescifrabilă.
...Tremură.
-ţi-e frig?
El revenise fără zgomot şi în picioare, în spatele ei, o încălzea deja prin simpla lui prezenţă. Fu deodată cuprinsă de tremurături incontrolabile. Un plâns amar îi ardea pleoapele.
Braţele lui se închisera în jurul ei. Îi şopti la ureche:
- Hei... ce s-a întâmplat?
El îşi strânse mai tare îmbrăţişarea, atrăgând-o spre el până când ea se abandonă suportului pieptului lui solid. Aplecat peste ea, el îşi puse obrazul peste cel umed al ei.Ea îşi reţinu respiraţia, copleşită de voluptatea senzaţiilor delicioase pe care acest fragil contact le făcea să nască in ea.  Atunci, cu un gest tandru şi puternic totodată , el o făcu să se rotească spre el şi luându-i bărbia, îşi fixă privirea într-a ei.
-Te doresc în continuare, n-am încetat să te doresc.
Prizonieră acestei luciri albastre care o ţinea indreptată spre ea, avu impresia că venele îi vor exploda sub presiunea sângelui care fierbea. Cu un gest timid al degetului ea desenă conturul gurii care se înclina spre ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi graveze în memorie amintirea nepieritoare. Sărutul apăsător pe care el îl lipi de buzele ei o precipită într-un abis de fericire, de care nu se apropiase atât de mult până atunci.
Mâinile lui, frumoase şi puternice, explorau sub bluza mătăsoasă catifeaua pielii ei palpitante. Ea tremura sub mângâierea insistentă, pe sânii goi ... el sublinia cu gura colţurile secrete ale pielii ei dezvelite. Era agăţată de gâtul lui, respirându-i căldura. El o depuse aproape de pat în camera întunecată şi aprinse o lampă. Îşi plimba mâinile liniştitoare pe braţele, pe spatele, pe şoldurile ei. Din nou ea ceda plăcerii mângâierilor, după cum ceda vorbelor lui. Îmbrăcămintea lor acoperea podeaua, în timp ce el o depunea delicat pe patul alb. Ambele corpuri nu fură, la un moment dat, decât un jar torid aprins la acelaşi rug. Ea strigă la o suferinţă nouă, apoi la o plăcere în sfârşit descoperită, minunată, de neuitat. Când el căzu inert alături de ea, ea era inundată de recunoştinţă. Ce importanţă avea ceea ce se va mai întâmpla de aici încolo?
El se mişcă, mormăind un pic. Ea întoarse spre faţa lui adormită o privire plină de tandreţe. Era atât de vulnerabil în somnul lui. fu învăluită de un glorios sentiment de posesiune.
Îl atinsese cu braţul, stingând lampa. El deschise un ochi ca într-un vis şi-i şopti impreceptibil, lipindu-se de ea:
- Rămâi peste noapte?

(partea I)

simt miros de tutun.

Deloc feminin

2 pachete de Marlboro şi-un bitter Carpaten.

am uitat să pun zahăr în cafea şi să-mi prind părul. Mă strânge pielea asta, unde-s pastilele în care-mi găseam fericirea?

Day eight

Ne-am oprit în mijlocul unui pod de piatră, ne-am aplecat
peste parapet şi am început să privim câte un punct fix,
fără să urmărim ceva anume,
dar foarte insistent.Aveam senzaţia aceea de zădărnicie
pe care ţi-o dă, în anumite împrejurări, plecarea de
undeva, un sfârşit din atâtea sfârşituri pe care le
trăieşte omul într-o viaţă.

Tu nu spuneai nimic, tu te adânceai în abstracţii,
concretul nu avea goluri în care mintea se pierde.
Eu mi-am aprins o ţigară şi simţeam cum fumul
mă ridica şi îmi dădea impresia de relaxare între lumi.

-de ce taci?
-de ce aş vorbi?
-să te aud eu...
-nu prea avem ce să ne spunem.
-credeam că doar vrei să te bucuri de linişte.
-şi asta, dar urăsc să te aud vorbind, aşa că mai bine taci.

O să omor pe oricine se apropie de tine

Mai miros a tine, mai miroşi a mine,
o să vină vremea să ne şteargă ea,
încercare aspră, misiune grea,
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.

3

Nu vorbeam. Schimbam priviri  arogante şi pline de sictir. 
Tu aveai impresia că eu te vreau înapoi şi mie mi se părea că încă te cunosc.
Doar una era adevărată.
O ştii şi tu, nu te mai ascunde. 

Poţi închide ochii, dar eu îţi ştiu privirea.
Am vrut să plec din locul ăla mizerabil şi-am spus lăsând fumul de ţigară să iasă:
                     -Nu ai înţeles nimic. Nu eşti tu ceea ce căutam eu.

                                                                         în dimineaţa-n care-am neglijat cafeaua.

întâmplător

violenţa verbală. fuga de idei. abuz. demoni. suicid. flori albastre. tutun. cioburi.
cioturi. cianură .roşu murdar. aluniţe. fire de păr smulse. monştrii de sub pat. insomnie.
pastile. dezgust. goliciune. anxietate. accentuare. dimineaţă. inutilitate.culpabilitate.
neajutorare. iritabilitate. insomnii. plăcere. alcool. hipersomnii. sedative. dezinhibiţie.
logoree. narcoză. letargie. nevoie. buze crăpate. control. unghii roase. boli de piele.

O străină... primăvara

pierdea timpul în cafeneaua de pe colţ şi simţea că timpul se opreşte în loc pentru trecătorii din jurul ei şi doar ea continua să-şi bea cafeaua amăruie şi să-şi fumeze gândurile odată cu ţigările tari.îşi  număra paşii-n gând şi locurile prin care trebuia să meargă, parcă zâmbind din cauza propriei naivităţi. încerca mereu să scrie poezii, cu timpul de partea ei. nu reuşea niciodată, căci nu-şi găsea un sfârşit...simţea că nu e timpul să se termine. mai avea mult de mers, atâtea cafenele în care să se piardă. 
rămânea cu o singură întrebare.ce făcea să se oprească timpul în loc? 
nu credea în dragoste la prima vedere şi nici în perfecţiune. Ea credea în muze...
era atât de schimbătoare, nu ştiai niciodată cine e cu adevărat.
Poate muzele erau de vină, cauza a tot ce i se întâmpla
nu enumera minutele, dar ştia că-n lumea de afară timpul trecea şi încă cum..chiar dacă în cafenea tutunul era singurul care călătorea deasupra meselor şi forma chipuri noi şi zâmbitoare căci vieţuiau doar câteva secunde şi îi înţelegeau plăcerea pentru cafelele reci şi puternic aromate.
"În curând voi pleca, chiar dacă nu vreau şi nu ştiu să trăiesc în lumea de afară. viaţa e atât de simplă pentru trecătorii împliniţi, neîncărcaţi de semnele de întrebare. Îmi doresc să rămân aici, să fiu una cu fumul şi să plutesc deasupra cafenelei pentru o eternitate şi încă o zi să-mi pot lua rămas bun."



totul părea diferit, muzica pe care o asculta cu atâta voiosie in rarele momente îi clipocea straniu si uşile... parcă nu se mai închideau şi lăsau curentul să intre...ceva se schimbase. în fiecare noapte era diferit, dar mereu îi plăcea să facă acelasi lucru. avea şi ea momentele ei în care doar stătea în cadă pana se umplea şi aştepta să-şi piardă gândurile în apă. îi plăcea să se împrăştie prin casă...să se piardă prin lucruri primite, murdare dar pastrând un miros care aducea o amintire, prin ţigări fumate până la jumate în timp ce făcea baie şi mirosea a cală albă... ERA o persoană atât de complexă, dar ea simţea că nu are nimic de oferit şi nici de dovedit. se închidea ziua in camera ei pe care toţi trecatorii işi puneau amprenta, trăgea perdelele, jaluzelele care dădeau spre un roşu arămiu şi îşi fuma gândurile. mereu la fel, niciodată nu intrau razele de soare şi asta o făcea să se simtă atât de bine.. că doar când se simţea rău şi de prost gust camera se făcea roşie si parcă nu mai era atât de goala..asta o înveselea, făcând-o să-şi amintească trecatorii cu care şi-a petrecut momente frumoase acolo.
nici nu se aştepta să o înţeleagă cineva, dar îşi dorea ca într-o zi, când ea va pleca, un umăr să atingă un alt umăr şi acele perechi de ochi, să nu ofteze. era bine, avea tot ce işi dorise vreodată.rândurile le-a lăsat în spate...era mult prea greu să ia şi trecutul cu ea, nu era atât de sigură ca acestea nu o vor face să se întoarcă plină de regrete. le lăsa lor, ochilor şi umerilor, să vadă şi să simtă.
se temea că prima oară când işi va citi pateticele scrisori şi rândurile scrise-n grabă le va arunca deoparte.. lâsand doar foi mototolite, desfăcute şi iar mototolite şi aruncate în colţuri părăsite ale camerei doar pentru ca apoi să fie găsite de un trecător... 

nici în ziua de azi nu ştiu cum o chema sau unde locuia... o-ntâlnisem pe o bancă într-un parc foarte aproape de gara de sud.avea o valiză roşie şi fuma o ţigară. mi-a povestit pe scurt viaţa ei. fugise de acasă şi era indecisă dacă să plece sau nu cu următorul tren cât mai departe... nu ştia ce să facă, nu vroia să îşi dezamăgească părinţii, dar nici să o privească cum eşuează în viaţă. era singură, nesigură...

 

Eu şi lumea

Nu-mi doresc să fac pe nimeni fericit. Şi nu îmi doresc nimic nici pentru mine.  Gata cu zilele care treceau pe lângă mine în timp ce eu stăteam pe un scaun şi le priveam cum vin din ce în ce mai multe, eu neputând să mă ridic în picioare. Gata cu serile în care prin faţa ochilor mi se derula acelaşi film, părând nesfârşit, anost şi cauza întrebărilor mele. Gata cu voi, gata cu pata de culoare neagră, gata cu tot.
Lumea nu are sens, e infinită şi asta e cauza pierderii, a momentelor de strălucire, a nopţilor neverosimile ce pasionau pâna la delir. Mă simt fără sens şi nu îmi pare rău că nu am sens.
Mă întreb ce e mai bine, să fi înconjurat de oameni care nu te-au rănit niciodată, dar nu te cunosc deloc sau să oferi tot timpul tău persoanelor care nu merită, dar cu care te-ai distrat şi despre care ai scris o mie de pagini în zece zile, tu singur, aflat în extaz?  Toată lumea asta care pentru mine chiar nu are noimă îmi spune că sunt slabă şi deseori fiecare din voi mă întrebaţi
ce am, chiar dacă nu vă pasă absolut deloc. E atât de ilar... Vă jucaţi rolul perfect şi la rândul meu şi eu fac asta, dându-vă impresia că v-am spus tot ce era de spus şi că mă cunoaşteţi perfect. Nu ştiţi nimic... chiar nimic. Sunteţi ipocriţi şi eu...ei bine, eu doar îmi apăr spatele.
Toţi sunteţi la fel şi toţi vreţi să daţi impresia aia de bun ascultător şi depozitor de secrete. În încercarea voastră eşuată de a-mi câştiga încrederea, realizez că nu are rost să îţi explic ce e în capul meu şi ce cred eu cu adevărat despre ceva pentru că tu mă asculţi, dar nu înţelegi şi chiar dacă ai înţelege ceva, în următorul moment te-ai face că nu s-a întâmplat nimic.
Vreau să îmi zâmbiţi şi atât. Nu vreau să mai vorbesc şi chiar dacă aş vrea să mai spun ceva, nu mai pot... nu mai am cuvinte. Vreau să îmi zâmbiţi sincer, măcar să încercaţi să fiţi voi pentru un moment, să stăm la o ţigară şi să ne privim în ochi... răpuşi de începuturi noi.

amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeti si irealitati

simt o neliniste ciudata in tot corpul, care creste si se dilata ca un regret, ca apoi fixandu-se ca o tristete. e teama neintelegerii mele, o adevarata tristete neagra si toate schimbarile mele de stare... e vina mea.da, a mea si acum platesc. eu te-am lasat sa-mi intri pe sub piele, sa faci ce vrei din mine si intr-un final sa ma calci in picioare.eu sunt proasta aici, pentru ca am avut incredere in tine, in voi, in oameni. uneori ma intreb de ce m-am schimbat. eram persoana care acum ma chinui sa redevin. oare si atunci vroiam sa ma schimb si nu eram multumita de mine? daca da, eram cea mai mare proasta. sau poate nu imi puneam nicio intrebare, aveam tot ce-mi trebuia si nu mai aveam timp sa fac si asta. uneori simt ca apartin altor vremuri si nu am ce cauta aici. EU am suficient simt al umorului si vointa sa trec peste toate lucrurile rele si mai ales, AM rabdare. e atat de trist si totusi... in acelasi timp ma simt si bine ca incep sa ma inteleg si sa ma fixez pe o singura stare. nu vreau sa mai oscilez intre bucurie si tristete. ori una, ori alta. da, sunt slaba in momentul de fata si nu stiu sigur daca o sa mai am incredere in voi, in cineva anume.. poate doar in mine. sunt slaba si iubesc, iubesc pana si rautatea din voi.

00.

creez pentru că voi nu credeţi.
Mai e un pic de fericire şi pentru oamenii naivi,
îţi spun din amintirile unui nebun
înghiţit de noaptea unei lumi uitate,
cuprins în armonie, plutind într-o moarte eterică.

Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut şi pe tine.
Timpul nu există, nu mai exişti nici tu.

senzaţia de dilatare înspre nimic.

 

my special K

I'll describe the way I feel
You're my new Achilles heel
Can this savior be for real
Or are you just my seventh seal?

when the sun goes down

 " nu stiu, nu pot sa zic. din instinct. mie imi fac rau .altora de ce? poate s-ar echilibra ceva"

urmează-ţi instinctul

 De fiecare dată când mă culcam îmi puneam în gând să uit totul. Nici nu-mi amintesc de ce vroiam asta și care era motivul pentru care sufeream. Acum se întâmplă.Nu îmi mai amintesc nimic, parcă totul a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi amintesc de ce plângeai sau de ce aveam impresia că simțim aceleași lucruri. Nici nu-mi amintesc cum arătam...noi?
Refuz să mai aștept și să pierd imediatul. O să ignor conștiința timpului și chiar dacă de multe ori  m-am interiorizat, acum simt că tot ce am văzut eu în viața mea nu mai pot să port în mine. Vine momentul în care te trezești la realitate și realizezi că ești tânăr, plin de energie și mai ai atâtea de văzut și de simțit.Momentul ăla nu vine singur, vine la pachet cu cineva pe care îl lași să între în viața ta și într-un final accepți trecutul.
"atât de tânără și renunți???"
Nu renunț, chiar dacă de multe ori m-am culcat împăcată și cu gândurile aranjate și m-am trezit răvășită. Eu mă trezesc și în fiecare dimineață sunt altcineva.Ajung să nu mă mai cunosc nici eu, cum aș putea să îți cer să mă înțelegi tu ?
Am urcat încet și am coborât repede, am făcut un pas înainte și 5 înapoi, am trăit nopțile simțind că sunt singură pe lume și am mers mai departe. 
Azi am schimbat puțin filmul. Nu vreau să mă mai gândesc la toate mizeriile. Mizeria distruge totul. Face viața scârboasă, hidoasă, fadă. 
Poate că locul meu nu e aici. Sau poate că e. Poate eu...doar aparțin copăcelului vesel cu muzică trip-hop. 
Rămân cu sunetele, cafeaua și perdeaua trasă.

...

Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.

Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.
Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.
Vreau tonuri clare,
Vreau să spun “fără-ndoială”,
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.
Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.

                                                                            Intoleranta- Ana Blandiana

Ain't no way to explain or say
How painful the hangover was today
In front of the toilet, hands and knees
Trying to breathe in between the dry heaves
My baby made me some coffee
Afraid that if I drink some it's probably coming right back out me
Couple of advil, relax and chill
At a standstill with how bad I feel
I think I need to smell fresh air
So I stepped out the back door and fell down the stairs
The sunlight hit me dead in the eye
Like it's mad I gave half the day to last night
My bad sight made me trip on my ass right into that patch of grass like that's life

                                                                                    Atmosphere

O SĂ TREACĂ ÎNTR-O JOI

 mă trezesc brusc  dintr-un vis anost care a durat mai puțin de 3 secunde și încerc să mă dau jos din pat, deși conștiința mea îmi spune că acolo nu e nimic nou și că ar trebui să mă culc la loc cu speranța că a doua zi  o să UIT totul.  sunt incapabilă să scap de una singură din mizeriile vieții și să va răspund la întrebări. nu știu ce fac, dacă sunt bine sau sunt pe moarte, nu știu ce mai contează și ce se va întâmpla. mă târăsc prin viața asta fadă, cum îmi place să o numesc și da, chiar am uitat până și ce mă făcea fericită cândva. îmi doresc să simt, să am din nou plăcerea să port o conversație cu un vechi prieten și să nu dau prioritate iar substanțelor.
PARE ATÂT DE SIMPLU, dar încep să cred că nu o să mai ies din asta niciodată.e ca atunci când simți că arăți altfel, dar toți îți spun că ești urât.
am satisfacția bestială de a mă privi în oglindă după nenumărate ore de nesomn. simt tortura insomniilor și îmi amintesc fiecare clipă în care mă simțeam total singură în această lume.

coma

hug me till you drug me honey

kiss me till i'm in a coma

cât mai putem îndura?

fericirea nu a fost făcută special pentru mine. fericirea e a celor slabi, dar în acelaşi timp şi tari. eu nu-mi găsesc partea, nu ştiu unde să mă aşez, ce mână să mai ating.
aş minţii dacă aş spune că nu mi-e dor de zilele în care tânjeam după fericire şi tot ce însemna asta pentru mine. nu ştiu ce o să urmeze si nici nu vreau să aflu. teama a dispărut. în schimb...  s-a întamplat ceva ce m-a facut să tresar şi să cred că vremuri bune, în sfârşit,  vin.

stau cu lumina aprinsă când nu ştiu ce să fac şi privesc în gol. de două zile nu mai am ţigări şi îmi tot repet că nu pot trăi fără asta. în momentele astea uit instantaneu ca eu consum in prostie curentu'.
spune-le să tacă.

nu am pierdut controlul


eu scriu pentru mine, nu pentru voi .

insatisfacţia totală

 starea de om este profund neîmplinită și la fel de nesigură și neliniștitoare.
 ceea ce e nesigur nu poate avea o prea mare aducere aminte de sine.
 să ne amintim liniștea.
 locul în care întotdeauna ne întoarcem.
 un vis visat de altul
 ca și cum am dormi altcândva.
 
 Văd verde, foarte verde.
 Încep să mă topesc în tot ce e firesc 
 și sfârșesc de tot să mor în al razelor decor.
 ce nu credeai?
 nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.

și uite așa m-am trezit că ceilalți nu dădeau doi bani pe ființa mea. M-am transpus în pielea altor amărâți și m-am scârbit să văd atâta mizerie... trec orele pe lângă mine, zilele se duc și ele și nu reușesc nimic. sunt o epavă, o risipă de timp și spațiu. Trebuie să-mi fac loc prin mulțime și să ajung acolo sus, dar e ceva ce mă oprește. E sila asta de tot și cel mai mare dispreț pe care l-am avut vreodată. Alte opinii în fiecare zi încât nu știu ce să mai cred sau cine sunt cu adevărat. Mă simt atât de singură... și exact  ca la un sfârșit de drum.
Stau pe un scaun și privesc în gol. înainte să-mi dau seama, ajung cu gândurile până la tavan, ies din propriul trup și mă privesc disprețuitor. de acolo de sus, îmi întâlnesc expresia care nu spune altceva decât că am renunțat și nimic nu o să schimbe asta prea curând.
Oare asta e o depresie?
cum poți fi fericit și trist în același timp ? de ce îmi pun atâtea întrebări ale căror răspunsuri știu sigur că nu le voi afla vreodată?


de atâtea ori am simţit că sunt completă, aşa singură cum sunt şi că în sfârşit mă cunosc îndeajuns de bine, dar... totul se năruie într-o secundă. Aşa e mecanismul meu şi aş da orice să mă pot schimba, ca în locul acestor cuvinte care nu dau de înţeles decât că sunt foarte pesimistă să îmi ofer zâmbetul in propoziţii... Să fie oare doar o pasă proastă de a mea? sau doar depresia de sezon? am avut-o şi anul trecut în decembrie? e normal să nu îmi amintesc, eram mult prea ocupată să îmi şterg orice gând şi să urc din ce în ce mai mult, ca apoi doar să cobor ... uşor şi din ce în ce mai nepăsătoare. Acum sunt doar eu cu mine şi stiu că e greu fără bani, stimulente şi pastile miraculoase...
azi a fost una din zilele alea pe care eu le numesc "obişnuite". şi se pare că vin din ce în ce mai multe...

sentimentul agoniei

 Roșu aprins. Albastru închis. Aproape negru.
 citim același lucru, înțelegem diferit.
 și ce importantă are că eu sufăr, regret sau plâng? 
 un spațiu gol și alb... 
 revin la vechiurile obiceiuri, mă regăsesc în tot ce fac.
 renunț la tot ce mișcă și nu mai am încredere în oameni.
 un fel de reguli...

prima trezire la realitate

vorbind despre moarte,
am salvat ceva din tine.
în același timp grăbit
a murit ceva în mine.
Atunci când cauți, nu găsești
aștepți să vină, te rătăcești.
Dacă nu aveai atâtea idei ale frumosului și nu îți imaginai vreodată cum arată fericirea, atâtea însușiri ale perfectului...Ar fi fost mai bună o retragere într-un colț îndepărtat de lume, dincolo de zgomot, de oameni aflați în agonie care se stăpânesc să își impună atitudini pentru a face impresie, aproape de singurătate, cea de care se tem cu toții?
mă întreb paradoxal dacă mai există și altceva decât neantul lumii și al meu.
mă trezesc brusc din visare, singură în același loc și decid să o iau de la 0. în fiecare dimineață, din ce în ce mai departe de toate. de zâmbete, de prieteni, de locuri, de culori...

Prefer să închid ușă și să suport senzațiile astea nebune cu o luciditate și o teamă dincolo de orice limită.
acum nu mai cred în nimic și nu mai am nicio speranță.toți oamenii ăștia care sunt defapt singuri urmează același protocol. De parcă drogurile te fac mai puternic...

this is not a love song

What else should I be?

All apologies.
What else could I say?
Everyone is gay.
What else could I write?
I don't have the right.
What else should I be?
All Apologies.

In the sun
In the sun I feel as one

ah, tu si ceilalti...

azi e ziua mea... in fiecare sambata e ziua mea. e ziua mea pentru ca e o zi libera, in care nu ma gandesc la nimic. eu doar ascult in continuu radiohead si nirvana, mai desenez putin, iar ascult si pe urma ma intorc din nou la desenat.

au trecut sambetele pe langa mine, in fiecare zi de sambata s-a intamplat acelasi lucru, dar doar azi m-am hotarat sa scriu despre sambata mea.
eu iubesc. iubesc atat de mult incat am uitat cine sunt. iubesc cafeaua pe care o uram inainte si tigarile .. pe care le-am iubit dintotdeauna.dar mi-am propus sa nu iubesc nicio fiinta umana si nu poti sa zici ca vrei sa iubesti. poti sa iubesti cu urechile, cantecele care te tin treaz pana dimineata, poti sa iubesti cu ochii inchisi,cu mainile intinse sau fara sa stii. mie imi era greu sa iubesc cu ochii, poate ca il priveam si inainte si atunci nu stiam ca eu chiar il iubesc. am fost disperata prima zi caci nu stiam ce sa fac cu acea iubire. pana la urma a ramas...si atat.
ma gandeam la autobuz si la lumini si pe urma ...la el. de cate ori intorceam capul sa il privesc si sa imi dau seama pe ce loc s-a asezat sa ma pot duce mai aproape de el, realizam ca stiu sa iubesc. imi dadusem seama intr-un final ca eu iubeam doar cand eram in autobuz, chiar daca el nu era acolo. atunci cand era, iubeam si il si priveam si cand nu era...doar iubeam si ma uitam  pe geam. nu stiu daca iubeam autobuzul ala murdar sau pe el, cu zambetul sau perfect . si nu a fost simplu sa-mi dau seama ca eu stiu ce e aia a iubi. au fost atatea zile in care am avut rabdare si la inceput nu stiam despre ce e vorba si nici ce se va intampla.
nici nu imi amintesc cand l-am intalnit. cred ca din intamplare...dar asta nu conteaza.
eu nu am nevoie de nimic de la el. nu am nevoie de niciun cuvant, de niciun zambet, de nicio privire. eu il iubesc si asta e tot.nu mi s-a mai intamplat niciodata asta. am mai avut prieteni despre care sa nu stiu nimic, dar nu ii iubeam. nici macar atunci cand ii cunosteam .
dar despre el nu stiu nimic si l-am iubit mai mult de o secunda,de fiecare data cand l-am vazut in autobuzu' ala.nu stiu, nu stiu nimic despre el si nu imi doresc sa aflu .
nu stiu daca fumeaza sau daca ii place sa mearga.
nu stiu daca e iubit sau iubeste
nu stiu daca are o amanta, nu stiu nici macar cum se numeste dansul ..
poate ca am invatat cum se iubeste sau poate mai am mult de iubit de acum incolo.trec zile fara ca eu sa il vad si e bine asa. doar iubesc si atat.
mi-amintesc singura zi in care mana mea a atins mana lui.
atingerea aia...
Imaginea noastra, camera goala,
Eu, goala...
Tu, gol...
Peretii, tutunul, albastrul...
Ne topim...
Nuditatea noastra se topeste.
Sau vom fi noi aceia.
Ori... cum se zice...
Nimic.
Nimic.
Nu conteaza.


<<strania iluzie iti va incanta privirea>>

only posers die

20 octombrie 1999

Sorb din cafea şi gândul mă face să mă întorc în exilul sufletului meu. Sunt captiv în propria-mi poveste, privesc spre fereastră si închid ochii pentru o clipă...

20 noiembrie 1942

Ofiţerul se plimba pe lungul hol rece, pe lângă purtătorii sufletelor nevinovate ce stau în paie şi din când în când se opreşte pentru a verifica dacă sunt în viaţă printr-o lovitură de picior, mâinile sale neputând fi pătate.
Pe chipul său poţi zări o figură superioară cu un rânjet diabolic ce redă mândrie.
Simt cum frigul trece prin oasele mele şi îmi ia nemilos respiraţia, tremurul corpului meu devine incontrolabil, ofiţerul se opreşte, privirea lui lugubră îmi străpunge mintea,îmi plec ochii şi accept umil cartoful fiert în coaja sa plină de pământ.
Şi ăsta nu e decât începutul...

Cobor ceaşca pe farfurie şi gustul amar al cafelei îmi impune să fiu trist, să îmi amintesc ce am îndurat timp de şapte luni împreună cu alte fiinţe singure,încerc să alung acele gânduri, dar ele revin nepoftite precum rămăşiţele unor notiţe scrise cu sânge..
15 august 1943
Speranţa moare ultima.
Nu suntem oameni, suntem obligaţi să lăsăm în urmă totul şi să devenim animale precum ei.
Ei ne torturează, doar ca la urmă să torturăm şi noi.
Aici viitorul nostru e deja plănuit. Nicio scăpare, niciun drum spre bine.Am învăţat pe pielea mea ce înseamnă tristeţea şi suferinţa.Şi astea de la o vârstă mult prea fragedă, blamând fiecare persoană din lume pentru tinereţea care mi-a fost luată.

Sorb şi ultima picătură de cafea şi întorc privirea spre uşă. Realizez în fiecare zi că orice lucru îmi va aminti de acum încolo de perioada închiderii mele în lagăr.
Tot ce fac este să scriu şi să rescriu. Destinul nu mi-l pot schimba.Sunt mult prea trist pentru o viaţă atât de scurtă.Amintirile mă ţin captiv, sunt prizonierul propriei mele tristeţi.

13 ianuarie 1942

60 de zile şi de nopţi din viaţa mea irosite şi batjocorite de oamenii care nu au niciun drept asupra fiinţei mele. Sunt obligat să-mi reneg religia,familia,numele,sunt dezbrăcat de propria-mi fiinţă, sunt dezumanizat.
Lacrimile au încetat să mai curgă, nu mai am puterea să plâng,nu-mi pot uita fericirea libertăţii şi mă distrag de la suferinţă plutind spre trecutul căruia îi ştiu fiecare gest,dar pe care nu am voie să îl recunosc...
Aud paşi,sunt pătruns de spaimă...tortură!
Trântesc uşa,sperând în zadar să închid odată cu ea trauma.Încerc să păşesc peste trupurile copiiilor,femeilorşibărbaţilor,vlăguite de chin,



consolându-mă cu ideea că moartea le-a adus scăparea,nefiind nevoiţi să trăiască încătuşaţi în continuare de chipurile "lor",de faptele "lor",de răcoarea celulei...
Mă aşez în pat,mă descalţ şi rănile lăsate de păduchi pe picioarele mele mă întorc "acolo"...viaţa mea e un labirint,nu găsesc niciodată ieşirea,încetez să mă mai împotrivesc,mă arunc în pat pe spate şi mă las condus...
27 septembrie 1942
Continui să exist,mă simt gol,dezorientat,calea mea nu are destinaţie...confuzia ucide scopul.
Privesc spre tavan,deschid braţele si realizez că rămânând aici voi trăi în întuneric.
                                             Închid ochii şi decid să plec.

autocunoaştere, autodistrugere

it's getting harder to believe in anything

Cu obrazul curat, o ţigare-ntre buze şi sentimentul vinovăţiei.

pasiunea absurdului

ce poate fi mai rău de atât?strângi din dinţi şi rabdă. ăsta nu e visul tău. nu e drumul tău. eşti un călător clandestin. ai realizat asta când viaţa ţi-a dat cel mai mare pumn în cap. ai uitat să fi cine eşti? şi te mai şi întrebi de ce nu te simţi în siguranţă. tu doar aştepţi, astepţi...şi vezi că nu mai vine.
intram într-o clădire şi simţeam cum tavanul se prăbuşeşte pe mine, odată cu cerul. am plutit pentru un moment si apoi m-am transformat în nimic.
şi pentru prima oară, am simţit.
am simţit că timpul s-a oprit în loc şi nu mai contează.sunt liberă şi nu îmi doresc nimic. ştiu că ştiam să iubesc şi azi realizez că timpul vindecă tot. voi îmi spuneaţi asta, dar eu nu credeam. acum ştiu că e adevărat.
azi mă pierd.
lucrurile care contează cu adevărat au rămas tot aici, indiferent de starea mea de spirit.

no man's land

Eu am vrut să se schimbe totul. Eu mi-am dorit să aleg drumul ăsta, să dau uitării şi să îmi creez noi amintiri. Cu toate astea, îmi permit să mai schimb filmul. Azi îmi doresc să îmi amintesc, să zâmbesc făcând asta. Şi mi-e dor să-mi fie dor...
Oricine ar spune că iubeşte să fie singur, după părerea mea, ori e nebun, ori nu a fost niciodată cu adevărat fericit. Spunem că nu ne pasă, dar oare câti dintre noi simţim asta ?Vreau doar să port expresia satisfăcută a călătorului  care gustă cu intensitate viaţa de zi cu zi. Vreau melancolia să-mi fie străină.
Cel mai mare duşman în cazul meu  este somnul, căci tensiunea permanentă şi încordarea cu care caut să disting sunetele şi imaginile în întuneric mă epuizează, iar singurătatea acţionează ca un somnifer. Sunt singură şi mă simt singură, mă cuprinde nostalgia, ajungând să tânjesc după moarte. Ideea de a adormi şi a  termina odată cu toate apare în culori periculos de seducătoare. Totul pare uşor, lipsit de durere. Lucrurile care îmi susţin dorinţa de a trăi, imaginea fiinţelor iubite, toate par să se estompeze într-o irealitate fantomatică. Prea mare efortul ca să ma întorc la ele...
pierderi inimaginabile.
Am pierdut şi ultimul tren ce ducea spre destinaţia potrivită.

Regret mereu ce am făcut, neîntelegând niciodată cum de am putut să fac asta.
nu urăsc, refuz să mai cred.

presentimentul nebuniei

Astăzi e randul meu să ies din lumină.
am încetat să visez cu ochii deschişi.
Din clipă în clipă, uşa avea să se deschidă.
ochii lui însă erau la fel de reci precum cioburile de sticlă şi privirea sa îmi curmă strigătele.
Dacă ai leşina şi tu?
nu vezi negru în faţa ochilor?
Nu ştiu dacă sufăr sau doar m-am obişnuit cu durerea. E mai rău decat răceala şi orice altă boală mizerabilă sau nu. E un chin.
de fapt, nu eu sunt cea mai puternică persoană pe care o cunosc.
Şi cunoaşterea de sine e oricum o prostie.

totul n-are nicio importanţă

Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încântări şi tristeţi.

teama şi neliniştea. mii de glasuri şi tăcerea...
un gol încărcat cu o nemărginită tristeţe şi veşnica dorinţă de a fi fericită din nimic.
Nimic nu e ceea ce pare şi pare că dorinţa se va preface în nimic.
Teama de a renunţa. dezintegrarea din viaţă şi pierderea frumosului... Acel zambet întampinat de venirea serii, a libertăţii.
Întrebări fără răspunsuri şi răspunsuri fără întrebări.
tot răul spre bine.

A dog's life

prin ce verdeaţă ne-am pierdut noi?

Simt că sunt în siguranţă acum, aici, cu tine. Într-un fel, eşti partea mea bună.
Nu cred că totul va fi bine pentru totdeauna. Mă bucur de moment. Nu pot să promit nimic şi simt că e altfel de data asta. Ceva s-a schimbat. Simt asta odată cu venirea crizelor de râs.
Suntem aici acum şi e bine.
atât de diferit, atât de simplu. o poftă ciudată de viaţă şi de râs, zilele împreuna...

O să încerc să-mi amintesc labirintul în căutarea drumului corect ce duce spre casă şi fortăreaţa din care nu puteam să scăpăm.

verdeaţă şi ne pierdem.
începutul sfârşitului.
totul pare ok. nu trebuie să meargă prost, că vorba aia, de ce ţi-e frică nu scapi. Şi toate la timpul lor...

puţine emotii, puţin mai multe, la fel ca virginele în călduri.
ceva a declanşat în interior 1000 de senzaţii, 1000 de gânduri .

<< nu mai intra în pădure, nu se ştie dacă vei mai ieşi de acolo (întreg) >>
în faţă ziduri...în spate un câmp imens, în stânga drum, dreapta - mai mult drum. Mergem în cerc chiar dacă stăm pe loc.

"vorbeşte tu cu astea şi întreabă-le cum ajungem acasă."
tucatucatucatuca "cum aţi ajuns maică aici?! (...) " şi nu mai ştiu ce ziceau, dar cu siguranţă povesteau despre nişte câini ce ne puteau viola.

Lasă că vom găsi noi drumul, aceste băbuţe grăsuţe ne vor ajuta. Şi băbuţa mai afurisită ne-a însoţit spre ieşirea din tunel.  A fost bine, chiar dacă a trebuit să trecem prin beciul ei cu pereţii albi şi stropiţi cu sânge.
D. deja se vedea pe un scăunel minuscul într-o cameră întunecoasă, cu lumina bătându-i în ochi şi poliţişti întrebând-o insistent "DE CE?"

Voi chiar credeţi că eu pot să merg prin ziduri?

"apoi ea a spus ceva ce mi-a dat un fel de energie"
Îmi place - două cuvinte care au schimbat totul.
închide ochii, nimic nu mai contează acum ... muzica vine de peste tot şi de nicăieri, uşi deschizându-se, zgomotul motoarelor, vântul, vocile...
Totul e albastru...

Aşteptarea tramvaiului îţi dă mereu o senzaţie de deja-vu .
Ascultă toate sunetele astea. e vibrant. şi melodios....

Urăsc senzaţia de lene, în momentul în care simt că am prins rădăcini pe scaun şi nu vreau să mai cobor. Dar e ultima staţie. trebuie să continuăm dibuirea drumului corect.

Hai să-ţi cânt, iubito.ceva la chitara? sau poate o serenadă? o avem cu noi pe mirabela.
Mai bine hai să stăm . AM UN TRIP CU VOI. să fim cu toţii chill...


nu pleca, bă... mai stai . (mi-au rămas cuvintele în cap şi simt că le repeţi la nesfârşit)

o pădure mică, mică de tot şi speranţa că într-o zi vom găsi locul unde ne aşteaptă apa... şi ciocolata.

p.s : dreptunghiul nu mai e. Salut Pătrăţele.
p.s 2 : să ne iubim părinţii de acum încolo
p.s 3 : vom face o donaţie pentru copiii săraci din malaysia
p.s 4 : daa, sigur.

tu eşti marea mea

Am atins marea întâia oară şi am simţit cum plutesc, cum vântul şi valurile mă poartă şi mă îndreptam spre altă direcţie decât cea cunoscută. El, ca de fiecare dată, mă aştepta zâmbind.
oriunde, oricum.

cine eşti, ochi negrii ?

mă scufund uşor,parcă în propriile-mi gânduri...cu ochii închişi, gura plină de aer şi mâinile ridicate. mă las înecată, căci mă simt împăcată şi totul pare mai clar, mai liniştit, mai bun.Aleg marea şi mă unesc cu împăcarea...

cine îşi înalţă aripile în mine şi mă conduce spre un infinit, departe de cuvinte?

păşind prima oară în mare, privind lacom unde cerul se uneşte cu ea într-o culoare, am simţit cum mă pot lăsa înşelată de valurile deşarte care şoptesc minciuni dulci, am simţit cum fiecare dorinţă poate fi împlinită în schimbul gândurilor sincere aruncate în nisipul acoperit de apa senină...

vorbesc ca un nebun, nebun să vreau fericire.


verdele pe care-l am în ochi atunci când mă trezesc dimineaţa. parfumul zorilor din vis cu nuanţe de albastru şi apa, apa de care nu vreau să mă despart niciodată. ma susţii vie, îmi colorezi viaţa. vântul bate şi firele de păr mi se lipesc de faţă. mă mângai şi mergem mai departe.cu cât îmi adâncesc trupul mai mult în apă, cu atât mă adâncesc mai mult în gânduri...cu părul desprins şi mâinile încrucişate în faţă pornesc în căutarea amintirilor.cuprinsă de braţele mincinoase ale apei mă las purtată spre fericire, spre paradisul meu acvatic ,un loc în care mintea se simte împăcată, fără griji, fără să conteze ceva...e aşa frumos. mă răsucesc, sunt o sirena, sunt un delfin, sunt eu, sunt tu, sunt ce vreau să fiu, aici în universul nostru...

locul nostru secret, unde zgomotul nu intra, totul fiind complet alături de cel care îmi va oferi cel mai frumos dar. fericirea


gândurile mele sunt scrisori nedeschise scufundate, apa este cea care dezleagă orice mister. ne contopim, suntem una şi aceeaşi persoană. lasă-mă să te iubesc şi n-am să plec vreodată...

Eu n-am să plec, tu ai să pleci ?

 (colaborare cu Beatrice Ilie)

lost in translation

 Sparge clepsidra,
nimeni nu mai măsoară timpul.
Pierdut în înfinit, în timp ce abisul rămâne în urmă...
mă înalţ spre atingeri
Uitate...

Vântul a încetat să bată
pietrele au amuţit.
fantasme.
gânduri. amintiri .
În dimineaţa aceea a renunţat la ultimul lucru pe care îl iubea.

EGOism, letargie, melancolic.

drum pierdut, cărările sunt mute
Luna din spate, picioare desculţe

Îngheţ...

mă sting şi plec.

Time Stops

Fericirea unuia se înalţă întotdeauna pe suferinţa altuia şi se poate întampla ca cei doi nici să nu bănuiască de ce sunt fericiţi sau de ce suferă.

ai învăţat să iubeşti?


Acum era momentul în care ne pierdeam cu adevarat, cu ochii deschişi, cu toate simţurile, ieşeam dintr-un vis groaznic, învinsă şi ruşinată. Pentru că nu mă gândisem la moartea lui, ci la a mea, mă văzusem lânga zidul blocului, zdrobită de propria-mi greutate. Dar el nu mai exista, refuzam cu toată fiinţa mea să mai cred in el.

Ce m-a făcut să cred că voi rămâne neatinsă pentru totdeauna, chiar şi în momentul când am simţit că nu mi-a mai rămas nimic?
Sunt lungi insomnii, gânduri şi seri care nu vor fi uitate prea curând. Momentele în care mă întrebam cu spaimă:apoi?...apoi ce?
somnul mi-a fugit, nu mai simt niciun fel de oboseala în mine.Şi  mă întreb, unde e necunoscuta pe care o priveam în fiecare seară în oglindă ...? m-am dezbărcat complet de haine şi am simţit că sunt eu, cea liberă şi că nimic nu mă mai leagă de tine de acum încolo.

Noaptea aceasta nu va aluneca niciodată în trecut undeva, într-un colţ uitat, pe care unii îl numesc odinioară, aşa cum fac din bucuriile lor, transformându-le în nişte biete amintiri.

Acum sunt mulţumită, aşteptând autobuzul, că nimic nu se mai găseşte în mine din uşoara nelinişte din acea surescitare - amestec de aşteptare şi frică- cu care ieşeam din casă în fiecare zi.

timpul se scurge pe lânga noi ca apele râului şi noi părem nemişcaţi...