only posers die

20 octombrie 1999

Sorb din cafea şi gândul mă face să mă întorc în exilul sufletului meu. Sunt captiv în propria-mi poveste, privesc spre fereastră si închid ochii pentru o clipă...

20 noiembrie 1942

Ofiţerul se plimba pe lungul hol rece, pe lângă purtătorii sufletelor nevinovate ce stau în paie şi din când în când se opreşte pentru a verifica dacă sunt în viaţă printr-o lovitură de picior, mâinile sale neputând fi pătate.
Pe chipul său poţi zări o figură superioară cu un rânjet diabolic ce redă mândrie.
Simt cum frigul trece prin oasele mele şi îmi ia nemilos respiraţia, tremurul corpului meu devine incontrolabil, ofiţerul se opreşte, privirea lui lugubră îmi străpunge mintea,îmi plec ochii şi accept umil cartoful fiert în coaja sa plină de pământ.
Şi ăsta nu e decât începutul...

Cobor ceaşca pe farfurie şi gustul amar al cafelei îmi impune să fiu trist, să îmi amintesc ce am îndurat timp de şapte luni împreună cu alte fiinţe singure,încerc să alung acele gânduri, dar ele revin nepoftite precum rămăşiţele unor notiţe scrise cu sânge..
15 august 1943
Speranţa moare ultima.
Nu suntem oameni, suntem obligaţi să lăsăm în urmă totul şi să devenim animale precum ei.
Ei ne torturează, doar ca la urmă să torturăm şi noi.
Aici viitorul nostru e deja plănuit. Nicio scăpare, niciun drum spre bine.Am învăţat pe pielea mea ce înseamnă tristeţea şi suferinţa.Şi astea de la o vârstă mult prea fragedă, blamând fiecare persoană din lume pentru tinereţea care mi-a fost luată.

Sorb şi ultima picătură de cafea şi întorc privirea spre uşă. Realizez în fiecare zi că orice lucru îmi va aminti de acum încolo de perioada închiderii mele în lagăr.
Tot ce fac este să scriu şi să rescriu. Destinul nu mi-l pot schimba.Sunt mult prea trist pentru o viaţă atât de scurtă.Amintirile mă ţin captiv, sunt prizonierul propriei mele tristeţi.

13 ianuarie 1942

60 de zile şi de nopţi din viaţa mea irosite şi batjocorite de oamenii care nu au niciun drept asupra fiinţei mele. Sunt obligat să-mi reneg religia,familia,numele,sunt dezbrăcat de propria-mi fiinţă, sunt dezumanizat.
Lacrimile au încetat să mai curgă, nu mai am puterea să plâng,nu-mi pot uita fericirea libertăţii şi mă distrag de la suferinţă plutind spre trecutul căruia îi ştiu fiecare gest,dar pe care nu am voie să îl recunosc...
Aud paşi,sunt pătruns de spaimă...tortură!
Trântesc uşa,sperând în zadar să închid odată cu ea trauma.Încerc să păşesc peste trupurile copiiilor,femeilorşibărbaţilor,vlăguite de chin,



consolându-mă cu ideea că moartea le-a adus scăparea,nefiind nevoiţi să trăiască încătuşaţi în continuare de chipurile "lor",de faptele "lor",de răcoarea celulei...
Mă aşez în pat,mă descalţ şi rănile lăsate de păduchi pe picioarele mele mă întorc "acolo"...viaţa mea e un labirint,nu găsesc niciodată ieşirea,încetez să mă mai împotrivesc,mă arunc în pat pe spate şi mă las condus...
27 septembrie 1942
Continui să exist,mă simt gol,dezorientat,calea mea nu are destinaţie...confuzia ucide scopul.
Privesc spre tavan,deschid braţele si realizez că rămânând aici voi trăi în întuneric.
                                             Închid ochii şi decid să plec.