when the sun goes down

 " nu stiu, nu pot sa zic. din instinct. mie imi fac rau .altora de ce? poate s-ar echilibra ceva"

urmează-ţi instinctul

 De fiecare dată când mă culcam îmi puneam în gând să uit totul. Nici nu-mi amintesc de ce vroiam asta și care era motivul pentru care sufeream. Acum se întâmplă.Nu îmi mai amintesc nimic, parcă totul a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi amintesc de ce plângeai sau de ce aveam impresia că simțim aceleași lucruri. Nici nu-mi amintesc cum arătam...noi?
Refuz să mai aștept și să pierd imediatul. O să ignor conștiința timpului și chiar dacă de multe ori  m-am interiorizat, acum simt că tot ce am văzut eu în viața mea nu mai pot să port în mine. Vine momentul în care te trezești la realitate și realizezi că ești tânăr, plin de energie și mai ai atâtea de văzut și de simțit.Momentul ăla nu vine singur, vine la pachet cu cineva pe care îl lași să între în viața ta și într-un final accepți trecutul.
"atât de tânără și renunți???"
Nu renunț, chiar dacă de multe ori m-am culcat împăcată și cu gândurile aranjate și m-am trezit răvășită. Eu mă trezesc și în fiecare dimineață sunt altcineva.Ajung să nu mă mai cunosc nici eu, cum aș putea să îți cer să mă înțelegi tu ?
Am urcat încet și am coborât repede, am făcut un pas înainte și 5 înapoi, am trăit nopțile simțind că sunt singură pe lume și am mers mai departe. 
Azi am schimbat puțin filmul. Nu vreau să mă mai gândesc la toate mizeriile. Mizeria distruge totul. Face viața scârboasă, hidoasă, fadă. 
Poate că locul meu nu e aici. Sau poate că e. Poate eu...doar aparțin copăcelului vesel cu muzică trip-hop. 
Rămân cu sunetele, cafeaua și perdeaua trasă.

...

Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.

Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.
Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.
Vreau tonuri clare,
Vreau să spun “fără-ndoială”,
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.
Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.

                                                                            Intoleranta- Ana Blandiana

Ain't no way to explain or say
How painful the hangover was today
In front of the toilet, hands and knees
Trying to breathe in between the dry heaves
My baby made me some coffee
Afraid that if I drink some it's probably coming right back out me
Couple of advil, relax and chill
At a standstill with how bad I feel
I think I need to smell fresh air
So I stepped out the back door and fell down the stairs
The sunlight hit me dead in the eye
Like it's mad I gave half the day to last night
My bad sight made me trip on my ass right into that patch of grass like that's life

                                                                                    Atmosphere

O SĂ TREACĂ ÎNTR-O JOI

 mă trezesc brusc  dintr-un vis anost care a durat mai puțin de 3 secunde și încerc să mă dau jos din pat, deși conștiința mea îmi spune că acolo nu e nimic nou și că ar trebui să mă culc la loc cu speranța că a doua zi  o să UIT totul.  sunt incapabilă să scap de una singură din mizeriile vieții și să va răspund la întrebări. nu știu ce fac, dacă sunt bine sau sunt pe moarte, nu știu ce mai contează și ce se va întâmpla. mă târăsc prin viața asta fadă, cum îmi place să o numesc și da, chiar am uitat până și ce mă făcea fericită cândva. îmi doresc să simt, să am din nou plăcerea să port o conversație cu un vechi prieten și să nu dau prioritate iar substanțelor.
PARE ATÂT DE SIMPLU, dar încep să cred că nu o să mai ies din asta niciodată.e ca atunci când simți că arăți altfel, dar toți îți spun că ești urât.
am satisfacția bestială de a mă privi în oglindă după nenumărate ore de nesomn. simt tortura insomniilor și îmi amintesc fiecare clipă în care mă simțeam total singură în această lume.

coma

hug me till you drug me honey

kiss me till i'm in a coma

cât mai putem îndura?

fericirea nu a fost făcută special pentru mine. fericirea e a celor slabi, dar în acelaşi timp şi tari. eu nu-mi găsesc partea, nu ştiu unde să mă aşez, ce mână să mai ating.
aş minţii dacă aş spune că nu mi-e dor de zilele în care tânjeam după fericire şi tot ce însemna asta pentru mine. nu ştiu ce o să urmeze si nici nu vreau să aflu. teama a dispărut. în schimb...  s-a întamplat ceva ce m-a facut să tresar şi să cred că vremuri bune, în sfârşit,  vin.

stau cu lumina aprinsă când nu ştiu ce să fac şi privesc în gol. de două zile nu mai am ţigări şi îmi tot repet că nu pot trăi fără asta. în momentele astea uit instantaneu ca eu consum in prostie curentu'.
spune-le să tacă.

nu am pierdut controlul


eu scriu pentru mine, nu pentru voi .

insatisfacţia totală

 starea de om este profund neîmplinită și la fel de nesigură și neliniștitoare.
 ceea ce e nesigur nu poate avea o prea mare aducere aminte de sine.
 să ne amintim liniștea.
 locul în care întotdeauna ne întoarcem.
 un vis visat de altul
 ca și cum am dormi altcândva.
 
 Văd verde, foarte verde.
 Încep să mă topesc în tot ce e firesc 
 și sfârșesc de tot să mor în al razelor decor.
 ce nu credeai?
 nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.

și uite așa m-am trezit că ceilalți nu dădeau doi bani pe ființa mea. M-am transpus în pielea altor amărâți și m-am scârbit să văd atâta mizerie... trec orele pe lângă mine, zilele se duc și ele și nu reușesc nimic. sunt o epavă, o risipă de timp și spațiu. Trebuie să-mi fac loc prin mulțime și să ajung acolo sus, dar e ceva ce mă oprește. E sila asta de tot și cel mai mare dispreț pe care l-am avut vreodată. Alte opinii în fiecare zi încât nu știu ce să mai cred sau cine sunt cu adevărat. Mă simt atât de singură... și exact  ca la un sfârșit de drum.
Stau pe un scaun și privesc în gol. înainte să-mi dau seama, ajung cu gândurile până la tavan, ies din propriul trup și mă privesc disprețuitor. de acolo de sus, îmi întâlnesc expresia care nu spune altceva decât că am renunțat și nimic nu o să schimbe asta prea curând.
Oare asta e o depresie?
cum poți fi fericit și trist în același timp ? de ce îmi pun atâtea întrebări ale căror răspunsuri știu sigur că nu le voi afla vreodată?


de atâtea ori am simţit că sunt completă, aşa singură cum sunt şi că în sfârşit mă cunosc îndeajuns de bine, dar... totul se năruie într-o secundă. Aşa e mecanismul meu şi aş da orice să mă pot schimba, ca în locul acestor cuvinte care nu dau de înţeles decât că sunt foarte pesimistă să îmi ofer zâmbetul in propoziţii... Să fie oare doar o pasă proastă de a mea? sau doar depresia de sezon? am avut-o şi anul trecut în decembrie? e normal să nu îmi amintesc, eram mult prea ocupată să îmi şterg orice gând şi să urc din ce în ce mai mult, ca apoi doar să cobor ... uşor şi din ce în ce mai nepăsătoare. Acum sunt doar eu cu mine şi stiu că e greu fără bani, stimulente şi pastile miraculoase...
azi a fost una din zilele alea pe care eu le numesc "obişnuite". şi se pare că vin din ce în ce mai multe...

sentimentul agoniei

 Roșu aprins. Albastru închis. Aproape negru.
 citim același lucru, înțelegem diferit.
 și ce importantă are că eu sufăr, regret sau plâng? 
 un spațiu gol și alb... 
 revin la vechiurile obiceiuri, mă regăsesc în tot ce fac.
 renunț la tot ce mișcă și nu mai am încredere în oameni.
 un fel de reguli...