453

 Un lucru e clar, dimineţile trebuie interzise.

 Mi-a zis întâlneşte-mă la cafea, ca şi cum nu s-ar fi înâmplat nimic între noi. Timp de câteva minute, am şovăit amândoi. Eu am încercat de mai multe ori să-mi aprind ţigara, dar am renunţat de fiecare dată...Niciunul n-a căutat privirea celuilalt, nici unul n-a rostit o vorbă. Dacă ne-ar fi văzut cineva, aşa cum stăteam amândoi, i s-ar fi părut că ne studiam reciproc prin trupurile noastre încremenite, care se pândeau unul pe altul. Poate n-ar fi greşit, fiindcă noi înşine ne comportam în concordanţă cu aceste trupuri, iar atunci când unul se mişca, aproape concomitent făcea acelaşi lucru şi celălalt, cu ezitările respective.Ar fi fost uşor să renunţ pur şi simplu la ideile mele fixe şi să-l cuprind în braţe. Având în vedere că totul era în ceaţă şi nu-mi aminteam tot ce se întâmplase cu o seară în urmă, mă mulţumisem să mă adresez lui, desigur, doar în gândul meu *Pe întuneric ai impresia că e mai moral?*
În câteva secunde am realizat că şi el gândea la fel, dar nu îi păsa ce cred eu, trebuia să se exprime. Şi-a aprins ţigara şi s-a aşezat pe scaun, în faţa mea. Devenise rău, simţea dorinţa să mă vadă supusă, aştepta gestul meu. Mi-a spus : ne prefacem că ne este ruşine, suntem făţarnici, închipuindu-ne că întunericul ne poate ascunde făţărnicia. Mie unuia mi se pare incomparabil mai moral să-ţi deschizi inima în faţa tuturor. Schimbarea lui bruscă m-a surprins într-atât, încât am uitat ceea ce gândisem mai înainte de a intra în cafenea.
Ce i-aş fi putut spune? Era unul din momentele alea în care te simţi neputincios în faţa sorţii şi ştii că nu poţi face nimic să schimbi ce va urma. Tot ce mă gândisem să-i spun în clipele alea, devenise inutil. Nu ştiam de ce , dar ne încurcasem amândoi în propriile lanţuri. Deschideam gura şi o închideam la loc.  Cred că şi dacă aş fi reuşit să spun ceva, ar fi fost, ca de obicei, ceva lipsit de sens. Mă simţeam prea penibil, întindeam mâinile şi le lăsam la loc, în jos, pe lângă trup, chinuindu-mă să-mi explic, atât mie cât şi lui  cum îmi inchipuisem eu lanţurile noastre, deci şi ale mele,unde încă nu lăsasem ceea ce ar fi trebuit să lăsăm. Nu am decis eu să las totul aşa şi nu cred că el şi-a dorit să fie aşa. A fost totul de moment, a zis că vrea să plece şi l-am condus până la gara de S. Ne-am plimbat o jumătate de oră până să vină trenu', m-a sărutat uşor şi-a plecat la 300 km depărtare. Uite aşa, ca şi cum ai pocni din degete, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum totul a rămas în seara aia ascuns undeva în ceaţă.
              

•  pentru hotelu' ăla în care m-am pierdut ori de câte ori l-am visat. atât de genial.