Mi-am aşezat duhul pe o bancă. Tipa cu părul albastru îmi făcea cu ochiul şi restul oamenilor erau îmbrăcaţi în gri. Nu aveau nimic ieşit din comun şi i-am numit "oamenii decoloraţi şi pătaţi discret cu clor". Ei nu ştiau despre ce vorbesc. Tu ştiai. Cine erau ei? Habar nu aveam. Ce ştiau ei? Nu aveam idee. Cred că dânşii nu ştiau nimic. Eu râdeam şi ei tot nu ştiau nimic. Stăteam acolo, îngândurată. Nu simţeam nimic, doar trecutul cum mă ameninţa. Mi-era dor de oameni noi, zâmbete necunoscute, de feţe străine şi beri pline. Tu nu erai acolo, ca de fiecare dată. Te-ai obişnuit să-ţi scriu numele în pagini nerostite, în care tot ce puteam face era să te amintesc în gând.
Şi-atunci tipa cu părul albastru mi-a zis: "nu o să doară. Cheamă-l. El te vrea, te place, te cheamă, te crede. Crede-l. "
Nu simţeam trecutul, mă chema, îl vedeam, dar nu mă ţinea în viaţă. Dacă a făcut-o vreodată, acum se pierdea în amintiri, în tutun, în vocea ei şi-n şuviţele albastre. Cine plângea acum? Cine-şi lăsa demonii să meargă fără stare pe aleile pierdute, fără ştire, fără crime, fără lanţuri?
Care-s lanţurile tale? Cum arată ale mele? Mi le închipuiam când stăteam singură cu noaptea în sufragerie .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu