Nu-mi doresc să fac pe nimeni fericit. Şi nu îmi doresc nimic nici pentru mine. Gata cu zilele care treceau pe lângă mine în timp ce eu stăteam pe un scaun şi le priveam cum vin din ce în ce mai multe, eu neputând să mă ridic în picioare. Gata cu serile în care prin faţa ochilor mi se derula acelaşi film, părând nesfârşit, anost şi cauza întrebărilor mele. Gata cu voi, gata cu pata de culoare neagră, gata cu tot.
Lumea nu are sens, e infinită şi asta e cauza pierderii, a momentelor de strălucire, a nopţilor neverosimile ce pasionau pâna la delir. Mă simt fără sens şi nu îmi pare rău că nu am sens.
Mă întreb ce e mai bine, să fi înconjurat de oameni care nu te-au rănit niciodată, dar nu te cunosc deloc sau să oferi tot timpul tău persoanelor care nu merită, dar cu care te-ai distrat şi despre care ai scris o mie de pagini în zece zile, tu singur, aflat în extaz? Toată lumea asta care pentru mine chiar nu are noimă îmi spune că sunt slabă şi deseori fiecare din voi mă întrebaţi
ce am, chiar dacă nu vă pasă absolut deloc. E atât de ilar... Vă jucaţi rolul perfect şi la rândul meu şi eu fac asta, dându-vă impresia că v-am spus tot ce era de spus şi că mă cunoaşteţi perfect. Nu ştiţi nimic... chiar nimic. Sunteţi ipocriţi şi eu...ei bine, eu doar îmi apăr spatele.
Toţi sunteţi la fel şi toţi vreţi să daţi impresia aia de bun ascultător şi depozitor de secrete. În încercarea voastră eşuată de a-mi câştiga încrederea, realizez că nu are rost să îţi explic ce e în capul meu şi ce cred eu cu adevărat despre ceva pentru că tu mă asculţi, dar nu înţelegi şi chiar dacă ai înţelege ceva, în următorul moment te-ai face că nu s-a întâmplat nimic.
Vreau să îmi zâmbiţi şi atât. Nu vreau să mai vorbesc şi chiar dacă aş vrea să mai spun ceva, nu mai pot... nu mai am cuvinte. Vreau să îmi zâmbiţi sincer, măcar să încercaţi să fiţi voi pentru un moment, să stăm la o ţigară şi să ne privim în ochi... răpuşi de începuturi noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu