Mi-amintesc când îţi spuneam că va veni momentul când tot ce voi face va fi să mă uit pe geam, să urmăresc cum ploaia cade şi să simt cum trec orele. Ţi-am zis, filmul nostru de-abia începe.
Ştii cafeneaua aia din care ţi-am scris prima oară şi în care ne-am cunoscut?
Îţi scriu din alta.
Te amestecam cu zahăr în unele nopţi. Erai aici. Era o cafea rece.
Mi-am aşezat duhul pe o bancă. Tipa cu părul albastru îmi făcea cu ochiul şi restul oamenilor erau îmbrăcaţi în gri. Nu aveau nimic ieşit din comun şi i-am numit "oamenii decoloraţi şi pătaţi discret cu clor". Ei nu ştiau despre ce vorbesc. Tu ştiai. Cine erau ei? Habar nu aveam. Ce ştiau ei? Nu aveam idee. Cred că dânşii nu ştiau nimic. Eu râdeam şi ei tot nu ştiau nimic. Stăteam acolo, îngândurată. Nu simţeam nimic, doar trecutul cum mă ameninţa. Mi-era dor de oameni noi, zâmbete necunoscute, de feţe străine şi beri pline. Tu nu erai acolo, ca de fiecare dată. Te-ai obişnuit să-ţi scriu numele în pagini nerostite, în care tot ce puteam face era să te amintesc în gând.
Şi-atunci tipa cu părul albastru mi-a zis: "nu o să doară. Cheamă-l. El te vrea, te place, te cheamă, te crede. Crede-l. "
Nu simţeam trecutul, mă chema, îl vedeam, dar nu mă ţinea în viaţă. Dacă a făcut-o vreodată, acum se pierdea în amintiri, în tutun, în vocea ei şi-n şuviţele albastre. Cine plângea acum? Cine-şi lăsa demonii să meargă fără stare pe aleile pierdute, fără ştire, fără crime, fără lanţuri?
Care-s lanţurile tale? Cum arată ale mele? Mi le închipuiam când stăteam singură cu noaptea în sufragerie .
Sunt tot eu, îţi scriu din cafenea. Aici îmi petrec eu nopţile şi uneori şi zilele, chiar dacă sunt nespus de frumoase. Uneori nu e de ajuns să fie soare.
mă crezi că iubesc mai mult ploaia? din cauza ta se întâmplă asta.
te întrebi ce fac... stau şi privesc în gol. în minte se derulează pe rapid filmul nostru. îi pun pauză din când în când.
ştii când?
în momentele când te culcai lângă mine şi erai foarte obosit,
în zilele în care îmi aşezam capul pe umărul tău şi mă simţeam protejată
şi în nopţile lungi cu tine şi multe cafele
da, cafea... şi tu
era bine.
Am cu tine trei...sau parcă patru poze, dar nu îmi pasă.
Te aştept aici, sunt singură.
doar eu şi cafeaua...
n-o să îţi spun niciodată
şi n-ai să ştii vreodată
ca dacă iubesc ceva...
iubesc cafeaua asta rece şi amară. şi pe tine. şi pe tine
Ignoranţa mă face vesel,
banii mă fac leneş, când nu-i aveam, căutam pretexte.
Iar o să-ţi dau prea mult şi iar n-o sa-nţelegi,
tre’ să sintetizez gândindu-mă la creierul tău bleg.
Hei, tu, mai ştii când am tras vreo 2 ceasuri?
Da, şi pe mine mă durea, dar heroina-ţi face asta.
Degeaba vrei s-ajungi erou, nu există,
sunt doar reprimări şi dorinţe de recunoştinţă.
Şi atât vreau să-ţi spun:
esti gelos pe ce au alţii, dar nu vezi ce ai tu,
nu, nu vezi ce ai tu.
Mi-a zis întâlneşte-mă la cafea, ca şi cum nu s-ar fi înâmplat nimic între noi. Timp de câteva minute, am şovăit amândoi. Eu am încercat de mai multe ori să-mi aprind ţigara, dar am renunţat de fiecare dată...Niciunul n-a căutat privirea celuilalt, nici unul n-a rostit o vorbă. Dacă ne-ar fi văzut cineva, aşa cum stăteam amândoi, i s-ar fi părut că ne studiam reciproc prin trupurile noastre încremenite, care se pândeau unul pe altul. Poate n-ar fi greşit, fiindcă noi înşine ne comportam în concordanţă cu aceste trupuri, iar atunci când unul se mişca, aproape concomitent făcea acelaşi lucru şi celălalt, cu ezitările respective.Ar fi fost uşor să renunţ pur şi simplu la ideile mele fixe şi să-l cuprind în braţe. Având în vedere că totul era în ceaţă şi nu-mi aminteam tot ce se întâmplase cu o seară în urmă, mă mulţumisem să mă adresez lui, desigur, doar în gândul meu *Pe întuneric ai impresia că e mai moral?*
În câteva secunde am realizat că şi el gândea la fel, dar nu îi păsa ce cred eu, trebuia să se exprime. Şi-a aprins ţigara şi s-a aşezat pe scaun, în faţa mea. Devenise rău, simţea dorinţa să mă vadă supusă, aştepta gestul meu. Mi-a spus : ne prefacem că ne este ruşine, suntem făţarnici, închipuindu-ne că întunericul ne poate ascunde făţărnicia. Mie unuia mi se pare incomparabil mai moral să-ţi deschizi inima în faţa tuturor. Schimbarea lui bruscă m-a surprins într-atât, încât am uitat ceea ce gândisem mai înainte de a intra în cafenea.
Ce i-aş fi putut spune? Era unul din momentele alea în care te simţi neputincios în faţa sorţii şi ştii că nu poţi face nimic să schimbi ce va urma. Tot ce mă gândisem să-i spun în clipele alea, devenise inutil. Nu ştiam de ce , dar ne încurcasem amândoi în propriile lanţuri. Deschideam gura şi o închideam la loc. Cred că şi dacă aş fi reuşit să spun ceva, ar fi fost, ca de obicei, ceva lipsit de sens. Mă simţeam prea penibil, întindeam mâinile şi le lăsam la loc, în jos, pe lângă trup, chinuindu-mă să-mi explic, atât mie cât şi lui cum îmi inchipuisem eu lanţurile noastre, deci şi ale mele,unde încă nu lăsasem ceea ce ar fi trebuit să lăsăm. Nu am decis eu să las totul aşa şi nu cred că el şi-a dorit să fie aşa. A fost totul de moment, a zis că vrea să plece şi l-am condus până la gara de S. Ne-am plimbat o jumătate de oră până să vină trenu', m-a sărutat uşor şi-a plecat la 300 km depărtare. Uite aşa, ca şi cum ai pocni din degete, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum totul a rămas în seara aia ascuns undeva în ceaţă.
pentru hotelu' ăla în care m-am pierdut ori de câte ori l-am visat. atât de genial.
Doar răul se lipeşte de tine şi te-afunzi în pernele pătate
de un roşu-aprins şi conştiinţa moartă.
Vezi câte zile am pierdut în cafeneaua aia? Se pare că cineva e de partea mea. Timpul a reuşit să salveze câteva din momentele în care ne pierdeam cu adevărat. Îmi pare bine că încă te mai am cu mine şi jur că urăsc să spun asta, dar pe zi ce trece ne vom privi cu alţi ochi. Pentru mine nu va fi uşor, ca de obicei. Nopţi şi zile vor rămâne mult timp întipărite pe retină şi va fi nevoie de mult mai mult timp pentru a te mulţumi doar cu o singură trecere prin gândul meu. Şi dacă stau bine să mă gândesc nici timpul n-ar putea spulbera amintirea ţigărilor fumate pe jumate din gară, a filmelor româneşti prost regizate şi cu sonoru' decalat sau a statului de vorbă la cafelele reci băute-n grabă... Tu o să îmi zici că e alegerea noastră ce facem mai departe şi când o să vrem să mergem pe partea cealaltă a străzii pentru a evita acea privire-n ochi. Dar va fi mereu un dar. Un dar şi pentru zilele în care-aveai un gust amar în gură, un dar şi pentru serile-n care-ţi simţeai prin vene otrava din trecut.
când el o trase în interior, ea se lăsă dusă
şi raţiunea îi reveni gradat în cap.
puţin câte puţin, ea se simţea din ce în ce mai bine lângă el. nu câştiga încredere în sine sau siguranţă alături de el.deşi era mereu atât de seducător în ochii ei, ea îl considera în prezent realmente ca un prieten.când el o atingea,ceea ce se producea foarte rar, într-o ocazie specială, ea îşi controla fără greutate emoţiile. în fiecare seară aveau discuţii plăcute.
dacă mica voce malefică se deştepta din când în când pentru a-i şopti că dorinţele ei nu erau satisfăcute din plin, ea o făcea să tacă repede, spunându-şi că situaţia era ideală. Fără pasiuni, fără probleme... Credea că o să fie simplu. pierdea mult timp in jurul şi în casa lui, ceea ce i-a apropiat şi mai mult.
soarele începuse să apună... deodată ea văzu că soarele apusese în spatele casei, băgând veranda într-o obscuritate binefăcătoare. apoi îşi perie părul, îşi puse puţin roşu pe buze şi-şi contemplă imaginea. atunci remarcă cu groază că nu purta decât furoul de mătase de culoarea pielii sub îmbrăcăminte. ceaţa în care se pierdea era atât de deasă dimineaţa, încât ea nu se gândise că-şi va scoate jacheta toată ziua... Jacheta ei care acum împodobea un scaun... şi decorul. Şi-a revenit cu gândul că poate el nu va remarca că ea părea goală. desigur că el observase cât poftea tot ceea ce ea oferea atât de amabil privirii lui. şi asta nu părea să-l fi tulburat mai mult decât de obicei, îşi spuse ea cu puţin regret.
-Este timpul să plec.
-Nu vrei cafea, sau un alcool?
-Nu, mulţumesc.
El se ridică la rândul lui şi se îndreptă spre ea, dominând-o cu statura lui înaltă. Era noapte neagră. Un val de tristeţe o cuprinsese, era gata să plângă. Eroic, se întoarse spre el şi îi surâse. El o privea cu interes, cu o privire gânditoare şi profund indescifrabilă.
...Tremură.
-ţi-e frig?
El revenise fără zgomot şi în picioare, în spatele ei, o încălzea deja prin simpla lui prezenţă. Fu deodată cuprinsă de tremurături incontrolabile. Un plâns amar îi ardea pleoapele.
Braţele lui se închisera în jurul ei. Îi şopti la ureche:
- Hei... ce s-a întâmplat?
El îşi strânse mai tare îmbrăţişarea, atrăgând-o spre el până când ea se abandonă suportului pieptului lui solid. Aplecat peste ea, el îşi puse obrazul peste cel umed al ei.Ea îşi reţinu respiraţia, copleşită de voluptatea senzaţiilor delicioase pe care acest fragil contact le făcea să nască in ea. Atunci, cu un gest tandru şi puternic totodată , el o făcu să se rotească spre el şi luându-i bărbia, îşi fixă privirea într-a ei.
-Te doresc în continuare, n-am încetat să te doresc.
Prizonieră acestei luciri albastre care o ţinea indreptată spre ea, avu impresia că venele îi vor exploda sub presiunea sângelui care fierbea. Cu un gest timid al degetului ea desenă conturul gurii care se înclina spre ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi graveze în memorie amintirea nepieritoare. Sărutul apăsător pe care el îl lipi de buzele ei o precipită într-un abis de fericire, de care nu se apropiase atât de mult până atunci.
Mâinile lui, frumoase şi puternice, explorau sub bluza mătăsoasă catifeaua pielii ei palpitante. Ea tremura sub mângâierea insistentă, pe sânii goi ... el sublinia cu gura colţurile secrete ale pielii ei dezvelite. Era agăţată de gâtul lui, respirându-i căldura. El o depuse aproape de pat în camera întunecată şi aprinse o lampă. Îşi plimba mâinile liniştitoare pe braţele, pe spatele, pe şoldurile ei. Din nou ea ceda plăcerii mângâierilor, după cum ceda vorbelor lui. Îmbrăcămintea lor acoperea podeaua, în timp ce el o depunea delicat pe patul alb. Ambele corpuri nu fură, la un moment dat, decât un jar torid aprins la acelaşi rug. Ea strigă la o suferinţă nouă, apoi la o plăcere în sfârşit descoperită, minunată, de neuitat. Când el căzu inert alături de ea, ea era inundată de recunoştinţă. Ce importanţă avea ceea ce se va mai întâmpla de aici încolo?
El se mişcă, mormăind un pic. Ea întoarse spre faţa lui adormită o privire plină de tandreţe. Era atât de vulnerabil în somnul lui. fu învăluită de un glorios sentiment de posesiune.
Îl atinsese cu braţul, stingând lampa. El deschise un ochi ca într-un vis şi-i şopti impreceptibil, lipindu-se de ea:
- Rămâi peste noapte?
(partea I)
joi, aprilie 5
simt miros de tutun.
Deloc feminin
2 pachete de Marlboro şi-un bitter Carpaten.
am uitat să pun zahăr în cafea şi să-mi prind părul. Mă strânge pielea asta, unde-s pastilele în care-mi găseam fericirea?
Ne-am oprit în mijlocul unui pod de piatră, ne-am aplecat
peste parapet şi am început să privim câte un punct fix,
fără să urmărim ceva anume,
dar foarte insistent.Aveam senzaţia aceea de zădărnicie
pe care ţi-o dă, în anumite împrejurări, plecarea de
undeva, un sfârşit din atâtea sfârşituri pe care le
trăieşte omul într-o viaţă.
Tu nu spuneai nimic, tu te adânceai în abstracţii,
concretul nu avea goluri în care mintea se pierde.
Eu mi-am aprins o ţigară şi simţeam cum fumul
mă ridica şi îmi dădea impresia de relaxare între lumi.
-de ce taci?
-de ce aş vorbi?
-să te aud eu...
-nu prea avem ce să ne spunem.
-credeam că doar vrei să te bucuri de linişte.
-şi asta, dar urăsc să te aud vorbind, aşa că mai bine taci.
Nu vorbeam. Schimbam priviri arogante şi pline de sictir. Tu aveai impresia că eu te vreau înapoi şi mie mi se părea că încă te cunosc.
Doar una era adevărată.
O ştii şi tu, nu te mai ascunde.
Poţi închide ochii, dar eu îţi ştiu privirea.
Am vrut să plec din locul ăla mizerabil şi-am spus lăsând fumul de ţigară să iasă:
-Nu ai înţeles nimic. Nu eşti tu ceea ce căutam eu.
