A dog's life

prin ce verdeaţă ne-am pierdut noi?

Simt că sunt în siguranţă acum, aici, cu tine. Într-un fel, eşti partea mea bună.
Nu cred că totul va fi bine pentru totdeauna. Mă bucur de moment. Nu pot să promit nimic şi simt că e altfel de data asta. Ceva s-a schimbat. Simt asta odată cu venirea crizelor de râs.
Suntem aici acum şi e bine.
atât de diferit, atât de simplu. o poftă ciudată de viaţă şi de râs, zilele împreuna...

O să încerc să-mi amintesc labirintul în căutarea drumului corect ce duce spre casă şi fortăreaţa din care nu puteam să scăpăm.

verdeaţă şi ne pierdem.
începutul sfârşitului.
totul pare ok. nu trebuie să meargă prost, că vorba aia, de ce ţi-e frică nu scapi. Şi toate la timpul lor...

puţine emotii, puţin mai multe, la fel ca virginele în călduri.
ceva a declanşat în interior 1000 de senzaţii, 1000 de gânduri .

<< nu mai intra în pădure, nu se ştie dacă vei mai ieşi de acolo (întreg) >>
în faţă ziduri...în spate un câmp imens, în stânga drum, dreapta - mai mult drum. Mergem în cerc chiar dacă stăm pe loc.

"vorbeşte tu cu astea şi întreabă-le cum ajungem acasă."
tucatucatucatuca "cum aţi ajuns maică aici?! (...) " şi nu mai ştiu ce ziceau, dar cu siguranţă povesteau despre nişte câini ce ne puteau viola.

Lasă că vom găsi noi drumul, aceste băbuţe grăsuţe ne vor ajuta. Şi băbuţa mai afurisită ne-a însoţit spre ieşirea din tunel.  A fost bine, chiar dacă a trebuit să trecem prin beciul ei cu pereţii albi şi stropiţi cu sânge.
D. deja se vedea pe un scăunel minuscul într-o cameră întunecoasă, cu lumina bătându-i în ochi şi poliţişti întrebând-o insistent "DE CE?"

Voi chiar credeţi că eu pot să merg prin ziduri?

"apoi ea a spus ceva ce mi-a dat un fel de energie"
Îmi place - două cuvinte care au schimbat totul.
închide ochii, nimic nu mai contează acum ... muzica vine de peste tot şi de nicăieri, uşi deschizându-se, zgomotul motoarelor, vântul, vocile...
Totul e albastru...

Aşteptarea tramvaiului îţi dă mereu o senzaţie de deja-vu .
Ascultă toate sunetele astea. e vibrant. şi melodios....

Urăsc senzaţia de lene, în momentul în care simt că am prins rădăcini pe scaun şi nu vreau să mai cobor. Dar e ultima staţie. trebuie să continuăm dibuirea drumului corect.

Hai să-ţi cânt, iubito.ceva la chitara? sau poate o serenadă? o avem cu noi pe mirabela.
Mai bine hai să stăm . AM UN TRIP CU VOI. să fim cu toţii chill...


nu pleca, bă... mai stai . (mi-au rămas cuvintele în cap şi simt că le repeţi la nesfârşit)

o pădure mică, mică de tot şi speranţa că într-o zi vom găsi locul unde ne aşteaptă apa... şi ciocolata.

p.s : dreptunghiul nu mai e. Salut Pătrăţele.
p.s 2 : să ne iubim părinţii de acum încolo
p.s 3 : vom face o donaţie pentru copiii săraci din malaysia
p.s 4 : daa, sigur.

tu eşti marea mea

Am atins marea întâia oară şi am simţit cum plutesc, cum vântul şi valurile mă poartă şi mă îndreptam spre altă direcţie decât cea cunoscută. El, ca de fiecare dată, mă aştepta zâmbind.
oriunde, oricum.

cine eşti, ochi negrii ?

mă scufund uşor,parcă în propriile-mi gânduri...cu ochii închişi, gura plină de aer şi mâinile ridicate. mă las înecată, căci mă simt împăcată şi totul pare mai clar, mai liniştit, mai bun.Aleg marea şi mă unesc cu împăcarea...

cine îşi înalţă aripile în mine şi mă conduce spre un infinit, departe de cuvinte?

păşind prima oară în mare, privind lacom unde cerul se uneşte cu ea într-o culoare, am simţit cum mă pot lăsa înşelată de valurile deşarte care şoptesc minciuni dulci, am simţit cum fiecare dorinţă poate fi împlinită în schimbul gândurilor sincere aruncate în nisipul acoperit de apa senină...

vorbesc ca un nebun, nebun să vreau fericire.


verdele pe care-l am în ochi atunci când mă trezesc dimineaţa. parfumul zorilor din vis cu nuanţe de albastru şi apa, apa de care nu vreau să mă despart niciodată. ma susţii vie, îmi colorezi viaţa. vântul bate şi firele de păr mi se lipesc de faţă. mă mângai şi mergem mai departe.cu cât îmi adâncesc trupul mai mult în apă, cu atât mă adâncesc mai mult în gânduri...cu părul desprins şi mâinile încrucişate în faţă pornesc în căutarea amintirilor.cuprinsă de braţele mincinoase ale apei mă las purtată spre fericire, spre paradisul meu acvatic ,un loc în care mintea se simte împăcată, fără griji, fără să conteze ceva...e aşa frumos. mă răsucesc, sunt o sirena, sunt un delfin, sunt eu, sunt tu, sunt ce vreau să fiu, aici în universul nostru...

locul nostru secret, unde zgomotul nu intra, totul fiind complet alături de cel care îmi va oferi cel mai frumos dar. fericirea


gândurile mele sunt scrisori nedeschise scufundate, apa este cea care dezleagă orice mister. ne contopim, suntem una şi aceeaşi persoană. lasă-mă să te iubesc şi n-am să plec vreodată...

Eu n-am să plec, tu ai să pleci ?

 (colaborare cu Beatrice Ilie)

lost in translation

 Sparge clepsidra,
nimeni nu mai măsoară timpul.
Pierdut în înfinit, în timp ce abisul rămâne în urmă...
mă înalţ spre atingeri
Uitate...

Vântul a încetat să bată
pietrele au amuţit.
fantasme.
gânduri. amintiri .
În dimineaţa aceea a renunţat la ultimul lucru pe care îl iubea.

EGOism, letargie, melancolic.

drum pierdut, cărările sunt mute
Luna din spate, picioare desculţe

Îngheţ...

mă sting şi plec.

Time Stops

Fericirea unuia se înalţă întotdeauna pe suferinţa altuia şi se poate întampla ca cei doi nici să nu bănuiască de ce sunt fericiţi sau de ce suferă.

ai învăţat să iubeşti?


Acum era momentul în care ne pierdeam cu adevarat, cu ochii deschişi, cu toate simţurile, ieşeam dintr-un vis groaznic, învinsă şi ruşinată. Pentru că nu mă gândisem la moartea lui, ci la a mea, mă văzusem lânga zidul blocului, zdrobită de propria-mi greutate. Dar el nu mai exista, refuzam cu toată fiinţa mea să mai cred in el.

Ce m-a făcut să cred că voi rămâne neatinsă pentru totdeauna, chiar şi în momentul când am simţit că nu mi-a mai rămas nimic?
Sunt lungi insomnii, gânduri şi seri care nu vor fi uitate prea curând. Momentele în care mă întrebam cu spaimă:apoi?...apoi ce?
somnul mi-a fugit, nu mai simt niciun fel de oboseala în mine.Şi  mă întreb, unde e necunoscuta pe care o priveam în fiecare seară în oglindă ...? m-am dezbărcat complet de haine şi am simţit că sunt eu, cea liberă şi că nimic nu mă mai leagă de tine de acum încolo.

Noaptea aceasta nu va aluneca niciodată în trecut undeva, într-un colţ uitat, pe care unii îl numesc odinioară, aşa cum fac din bucuriile lor, transformându-le în nişte biete amintiri.

Acum sunt mulţumită, aşteptând autobuzul, că nimic nu se mai găseşte în mine din uşoara nelinişte din acea surescitare - amestec de aşteptare şi frică- cu care ieşeam din casă în fiecare zi.

timpul se scurge pe lânga noi ca apele râului şi noi părem nemişcaţi...

first breath after coma

Ca de obicei mă întrebasem iar : pe urmă ce va fi, ce vei face? Vechea mea deprindere asemănătoare unui act reflex, întotdeauna ca un început de nelinişte, n-a mai intrat în funcţiune. M-am privit doar, atât, m-am uitat la mine ca la un necunoscut, în ochii aceia de astăzi dimineaţă nu era nici bucurie, nici tristeţe, nici măcar plictiseală, şi am continuat până la sfârşit, fără niciun gând, să îmi trec mâinile prin păr cu aceeşi nonşalanţă.
Priveam în gol şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Mă trezisem deodată spunând nişte vorbe fără rost: n-ai decât să mergi şi să te agăţi de fereastră, să îi încaleci pervazul şi să te arunci în gol ...

Simplu, nu foarte simplu, dar apoi, apoi ce?...ceea ce se ştie, adică nimic, nimic din clipele acelea când te dezlipeşti de lumină, de apă, de aer, din această unică şi ultimă experienţă a fiecăruia.
Mă întorceam mereu, realizam tot, până la imaginea apelor care năvăleau târând cu ele tot ce înghiţeau, până şi gândul meu. Atunci îmi spuneam că în fond nu se întâmplase nimic, că apele acelea nu au nicio legătură cu noi. Rămânea doar căutarea drumului -care?- Bâjbâind în întunericul gol, răspunsuri fără întrebări şi întrebări fără răspunsuri: de ce tac oamenii? de ce tace lumea? de ce sunt singură?
cuvinte, chipuri, glasuri, şi apoi linişte, şi gura lui închisă de gura mea şi trupul pe care abia acum îl descopeream, dincolo de frumuseţea lui... inima mea bătând mereu, şi a lui, ca un ecou, îngânându-mă în braţele ce îmi strângeau uşor umerii, şi râul, cu ţipetele păsărilor lui fulgerate din zbor peste oglinda apei...Era adevărat, nu mai era nimic decât glasul lui, sau poate altul, care repeta întruna: trebuie să trăieşti, să exişti prin orice, oricum.