pasiunea absurdului

ce poate fi mai rău de atât?strângi din dinţi şi rabdă. ăsta nu e visul tău. nu e drumul tău. eşti un călător clandestin. ai realizat asta când viaţa ţi-a dat cel mai mare pumn în cap. ai uitat să fi cine eşti? şi te mai şi întrebi de ce nu te simţi în siguranţă. tu doar aştepţi, astepţi...şi vezi că nu mai vine.
intram într-o clădire şi simţeam cum tavanul se prăbuşeşte pe mine, odată cu cerul. am plutit pentru un moment si apoi m-am transformat în nimic.
şi pentru prima oară, am simţit.
am simţit că timpul s-a oprit în loc şi nu mai contează.sunt liberă şi nu îmi doresc nimic. ştiu că ştiam să iubesc şi azi realizez că timpul vindecă tot. voi îmi spuneaţi asta, dar eu nu credeam. acum ştiu că e adevărat.
azi mă pierd.
lucrurile care contează cu adevărat au rămas tot aici, indiferent de starea mea de spirit.

no man's land

Eu am vrut să se schimbe totul. Eu mi-am dorit să aleg drumul ăsta, să dau uitării şi să îmi creez noi amintiri. Cu toate astea, îmi permit să mai schimb filmul. Azi îmi doresc să îmi amintesc, să zâmbesc făcând asta. Şi mi-e dor să-mi fie dor...
Oricine ar spune că iubeşte să fie singur, după părerea mea, ori e nebun, ori nu a fost niciodată cu adevărat fericit. Spunem că nu ne pasă, dar oare câti dintre noi simţim asta ?Vreau doar să port expresia satisfăcută a călătorului  care gustă cu intensitate viaţa de zi cu zi. Vreau melancolia să-mi fie străină.
Cel mai mare duşman în cazul meu  este somnul, căci tensiunea permanentă şi încordarea cu care caut să disting sunetele şi imaginile în întuneric mă epuizează, iar singurătatea acţionează ca un somnifer. Sunt singură şi mă simt singură, mă cuprinde nostalgia, ajungând să tânjesc după moarte. Ideea de a adormi şi a  termina odată cu toate apare în culori periculos de seducătoare. Totul pare uşor, lipsit de durere. Lucrurile care îmi susţin dorinţa de a trăi, imaginea fiinţelor iubite, toate par să se estompeze într-o irealitate fantomatică. Prea mare efortul ca să ma întorc la ele...
pierderi inimaginabile.
Am pierdut şi ultimul tren ce ducea spre destinaţia potrivită.

Regret mereu ce am făcut, neîntelegând niciodată cum de am putut să fac asta.
nu urăsc, refuz să mai cred.

presentimentul nebuniei

Astăzi e randul meu să ies din lumină.
am încetat să visez cu ochii deschişi.
Din clipă în clipă, uşa avea să se deschidă.
ochii lui însă erau la fel de reci precum cioburile de sticlă şi privirea sa îmi curmă strigătele.
Dacă ai leşina şi tu?
nu vezi negru în faţa ochilor?
Nu ştiu dacă sufăr sau doar m-am obişnuit cu durerea. E mai rău decat răceala şi orice altă boală mizerabilă sau nu. E un chin.
de fapt, nu eu sunt cea mai puternică persoană pe care o cunosc.
Şi cunoaşterea de sine e oricum o prostie.

totul n-are nicio importanţă

Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încântări şi tristeţi.

teama şi neliniştea. mii de glasuri şi tăcerea...
un gol încărcat cu o nemărginită tristeţe şi veşnica dorinţă de a fi fericită din nimic.
Nimic nu e ceea ce pare şi pare că dorinţa se va preface în nimic.
Teama de a renunţa. dezintegrarea din viaţă şi pierderea frumosului... Acel zambet întampinat de venirea serii, a libertăţii.
Întrebări fără răspunsuri şi răspunsuri fără întrebări.
tot răul spre bine.