prima trezire la realitate

vorbind despre moarte,
am salvat ceva din tine.
în același timp grăbit
a murit ceva în mine.
Atunci când cauți, nu găsești
aștepți să vină, te rătăcești.
Dacă nu aveai atâtea idei ale frumosului și nu îți imaginai vreodată cum arată fericirea, atâtea însușiri ale perfectului...Ar fi fost mai bună o retragere într-un colț îndepărtat de lume, dincolo de zgomot, de oameni aflați în agonie care se stăpânesc să își impună atitudini pentru a face impresie, aproape de singurătate, cea de care se tem cu toții?
mă întreb paradoxal dacă mai există și altceva decât neantul lumii și al meu.
mă trezesc brusc din visare, singură în același loc și decid să o iau de la 0. în fiecare dimineață, din ce în ce mai departe de toate. de zâmbete, de prieteni, de locuri, de culori...

Prefer să închid ușă și să suport senzațiile astea nebune cu o luciditate și o teamă dincolo de orice limită.
acum nu mai cred în nimic și nu mai am nicio speranță.toți oamenii ăștia care sunt defapt singuri urmează același protocol. De parcă drogurile te fac mai puternic...

this is not a love song

What else should I be?

All apologies.
What else could I say?
Everyone is gay.
What else could I write?
I don't have the right.
What else should I be?
All Apologies.

In the sun
In the sun I feel as one

ah, tu si ceilalti...

azi e ziua mea... in fiecare sambata e ziua mea. e ziua mea pentru ca e o zi libera, in care nu ma gandesc la nimic. eu doar ascult in continuu radiohead si nirvana, mai desenez putin, iar ascult si pe urma ma intorc din nou la desenat.

au trecut sambetele pe langa mine, in fiecare zi de sambata s-a intamplat acelasi lucru, dar doar azi m-am hotarat sa scriu despre sambata mea.
eu iubesc. iubesc atat de mult incat am uitat cine sunt. iubesc cafeaua pe care o uram inainte si tigarile .. pe care le-am iubit dintotdeauna.dar mi-am propus sa nu iubesc nicio fiinta umana si nu poti sa zici ca vrei sa iubesti. poti sa iubesti cu urechile, cantecele care te tin treaz pana dimineata, poti sa iubesti cu ochii inchisi,cu mainile intinse sau fara sa stii. mie imi era greu sa iubesc cu ochii, poate ca il priveam si inainte si atunci nu stiam ca eu chiar il iubesc. am fost disperata prima zi caci nu stiam ce sa fac cu acea iubire. pana la urma a ramas...si atat.
ma gandeam la autobuz si la lumini si pe urma ...la el. de cate ori intorceam capul sa il privesc si sa imi dau seama pe ce loc s-a asezat sa ma pot duce mai aproape de el, realizam ca stiu sa iubesc. imi dadusem seama intr-un final ca eu iubeam doar cand eram in autobuz, chiar daca el nu era acolo. atunci cand era, iubeam si il si priveam si cand nu era...doar iubeam si ma uitam  pe geam. nu stiu daca iubeam autobuzul ala murdar sau pe el, cu zambetul sau perfect . si nu a fost simplu sa-mi dau seama ca eu stiu ce e aia a iubi. au fost atatea zile in care am avut rabdare si la inceput nu stiam despre ce e vorba si nici ce se va intampla.
nici nu imi amintesc cand l-am intalnit. cred ca din intamplare...dar asta nu conteaza.
eu nu am nevoie de nimic de la el. nu am nevoie de niciun cuvant, de niciun zambet, de nicio privire. eu il iubesc si asta e tot.nu mi s-a mai intamplat niciodata asta. am mai avut prieteni despre care sa nu stiu nimic, dar nu ii iubeam. nici macar atunci cand ii cunosteam .
dar despre el nu stiu nimic si l-am iubit mai mult de o secunda,de fiecare data cand l-am vazut in autobuzu' ala.nu stiu, nu stiu nimic despre el si nu imi doresc sa aflu .
nu stiu daca fumeaza sau daca ii place sa mearga.
nu stiu daca e iubit sau iubeste
nu stiu daca are o amanta, nu stiu nici macar cum se numeste dansul ..
poate ca am invatat cum se iubeste sau poate mai am mult de iubit de acum incolo.trec zile fara ca eu sa il vad si e bine asa. doar iubesc si atat.
mi-amintesc singura zi in care mana mea a atins mana lui.
atingerea aia...
Imaginea noastra, camera goala,
Eu, goala...
Tu, gol...
Peretii, tutunul, albastrul...
Ne topim...
Nuditatea noastra se topeste.
Sau vom fi noi aceia.
Ori... cum se zice...
Nimic.
Nimic.
Nu conteaza.


<<strania iluzie iti va incanta privirea>>

only posers die

20 octombrie 1999

Sorb din cafea şi gândul mă face să mă întorc în exilul sufletului meu. Sunt captiv în propria-mi poveste, privesc spre fereastră si închid ochii pentru o clipă...

20 noiembrie 1942

Ofiţerul se plimba pe lungul hol rece, pe lângă purtătorii sufletelor nevinovate ce stau în paie şi din când în când se opreşte pentru a verifica dacă sunt în viaţă printr-o lovitură de picior, mâinile sale neputând fi pătate.
Pe chipul său poţi zări o figură superioară cu un rânjet diabolic ce redă mândrie.
Simt cum frigul trece prin oasele mele şi îmi ia nemilos respiraţia, tremurul corpului meu devine incontrolabil, ofiţerul se opreşte, privirea lui lugubră îmi străpunge mintea,îmi plec ochii şi accept umil cartoful fiert în coaja sa plină de pământ.
Şi ăsta nu e decât începutul...

Cobor ceaşca pe farfurie şi gustul amar al cafelei îmi impune să fiu trist, să îmi amintesc ce am îndurat timp de şapte luni împreună cu alte fiinţe singure,încerc să alung acele gânduri, dar ele revin nepoftite precum rămăşiţele unor notiţe scrise cu sânge..
15 august 1943
Speranţa moare ultima.
Nu suntem oameni, suntem obligaţi să lăsăm în urmă totul şi să devenim animale precum ei.
Ei ne torturează, doar ca la urmă să torturăm şi noi.
Aici viitorul nostru e deja plănuit. Nicio scăpare, niciun drum spre bine.Am învăţat pe pielea mea ce înseamnă tristeţea şi suferinţa.Şi astea de la o vârstă mult prea fragedă, blamând fiecare persoană din lume pentru tinereţea care mi-a fost luată.

Sorb şi ultima picătură de cafea şi întorc privirea spre uşă. Realizez în fiecare zi că orice lucru îmi va aminti de acum încolo de perioada închiderii mele în lagăr.
Tot ce fac este să scriu şi să rescriu. Destinul nu mi-l pot schimba.Sunt mult prea trist pentru o viaţă atât de scurtă.Amintirile mă ţin captiv, sunt prizonierul propriei mele tristeţi.

13 ianuarie 1942

60 de zile şi de nopţi din viaţa mea irosite şi batjocorite de oamenii care nu au niciun drept asupra fiinţei mele. Sunt obligat să-mi reneg religia,familia,numele,sunt dezbrăcat de propria-mi fiinţă, sunt dezumanizat.
Lacrimile au încetat să mai curgă, nu mai am puterea să plâng,nu-mi pot uita fericirea libertăţii şi mă distrag de la suferinţă plutind spre trecutul căruia îi ştiu fiecare gest,dar pe care nu am voie să îl recunosc...
Aud paşi,sunt pătruns de spaimă...tortură!
Trântesc uşa,sperând în zadar să închid odată cu ea trauma.Încerc să păşesc peste trupurile copiiilor,femeilorşibărbaţilor,vlăguite de chin,



consolându-mă cu ideea că moartea le-a adus scăparea,nefiind nevoiţi să trăiască încătuşaţi în continuare de chipurile "lor",de faptele "lor",de răcoarea celulei...
Mă aşez în pat,mă descalţ şi rănile lăsate de păduchi pe picioarele mele mă întorc "acolo"...viaţa mea e un labirint,nu găsesc niciodată ieşirea,încetez să mă mai împotrivesc,mă arunc în pat pe spate şi mă las condus...
27 septembrie 1942
Continui să exist,mă simt gol,dezorientat,calea mea nu are destinaţie...confuzia ucide scopul.
Privesc spre tavan,deschid braţele si realizez că rămânând aici voi trăi în întuneric.
                                             Închid ochii şi decid să plec.

autocunoaştere, autodistrugere

it's getting harder to believe in anything