Ne-am oprit în mijlocul unui pod de piatră, ne-am aplecat
peste parapet şi am început să privim câte un punct fix,
fără să urmărim ceva anume,
dar foarte insistent.Aveam senzaţia aceea de zădărnicie
pe care ţi-o dă, în anumite împrejurări, plecarea de
undeva, un sfârşit din atâtea sfârşituri pe care le
trăieşte omul într-o viaţă.
Tu nu spuneai nimic, tu te adânceai în abstracţii,
concretul nu avea goluri în care mintea se pierde.
Eu mi-am aprins o ţigară şi simţeam cum fumul
mă ridica şi îmi dădea impresia de relaxare între lumi.
-de ce taci?
-de ce aş vorbi?
-să te aud eu...
-nu prea avem ce să ne spunem.
-credeam că doar vrei să te bucuri de linişte.
-şi asta, dar urăsc să te aud vorbind, aşa că mai bine taci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu