Ca de obicei mă întrebasem iar : pe urmă ce va fi, ce vei face? Vechea mea deprindere asemănătoare unui act reflex, întotdeauna ca un început de nelinişte, n-a mai intrat în funcţiune. M-am privit doar, atât, m-am uitat la mine ca la un necunoscut, în ochii aceia de astăzi dimineaţă nu era nici bucurie, nici tristeţe, nici măcar plictiseală, şi am continuat până la sfârşit, fără niciun gând, să îmi trec mâinile prin păr cu aceeşi nonşalanţă.
Priveam în gol şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Mă trezisem deodată spunând nişte vorbe fără rost: n-ai decât să mergi şi să te agăţi de fereastră, să îi încaleci pervazul şi să te arunci în gol ...
Simplu, nu foarte simplu, dar apoi, apoi ce?...ceea ce se ştie, adică nimic, nimic din clipele acelea când te dezlipeşti de lumină, de apă, de aer, din această unică şi ultimă experienţă a fiecăruia.
Mă întorceam mereu, realizam tot, până la imaginea apelor care năvăleau târând cu ele tot ce înghiţeau, până şi gândul meu. Atunci îmi spuneam că în fond nu se întâmplase nimic, că apele acelea nu au nicio legătură cu noi. Rămânea doar căutarea drumului -care?- Bâjbâind în întunericul gol, răspunsuri fără întrebări şi întrebări fără răspunsuri: de ce tac oamenii? de ce tace lumea? de ce sunt singură?
cuvinte, chipuri, glasuri, şi apoi linişte, şi gura lui închisă de gura mea şi trupul pe care abia acum îl descopeream, dincolo de frumuseţea lui... inima mea bătând mereu, şi a lui, ca un ecou, îngânându-mă în braţele ce îmi strângeau uşor umerii, şi râul, cu ţipetele păsărilor lui fulgerate din zbor peste oglinda apei...Era adevărat, nu mai era nimic decât glasul lui, sau poate altul, care repeta întruna: trebuie să trăieşti, să exişti prin orice, oricum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu