abia acum ridic ochii. Îl privesc, coborându-mi sprâncenele, cu ochii limpezi, curaţi.
Vântul şi clipocitul molcom al apei îmi aştern pe suflet o pace, o linişte de mult uitate. Şi tot glasul lui sparge singur această pace, făcându-mă să tresar.
tu iubeşti pe oricine ?
Mă uitam la el şi nu găseam ce i-aş fi putut spune. Păream neîncrezătoare şi mă uitam în ochii lui fără să clipesc.
M-am ridicat încet, hotărată să plec, dar mi-a facut semn să mă aşez la loc. Cuvintele lui au sunat atât de brutal pentru mine...Îmi venea să strig la el să îi spun să tacă, ca şi cum încerca să afle totul. Dar nu puteam să scot niciun cuvant.
O vreme a tăcut, s-a aplecat, a smuls un fir de iarbă şi l-a dus la gură, mişcandu-l când într-o parte, când într-alta, între buzele lui creţe şi vinete.
te-am întrebat ceva...
de ce nu răspunzi?
Aveam în faţă un străin şi, deşi făceam efort să mă apropii de el, rămâneam mereu neputincioasă.
habar nu aveam că peste câteva zile el o să devină persoana de care am cea mai mare nevoie în momentele mele de uitare. El, călătorul străin cu părul mereu răvăşit şi veşnic în căutarea răspunsurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu